Am 5 invitatii disponibile pt Google Wave. Daca cineva doreste, lasati un comment sau trimiteti un mail.
Update: Am avut.. s-au terminat.
luni, 19 octombrie 2009
Google Wave
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Singuratatea
Sunt o persoana singuratica. De mica am fost asa. Retrasa, timida, la locul meu. Mereu mi-a placut sa fiu singura, in lumea mea, cu gandurile mele, departe de lume. Am invatat sa citesc foarte repede, cu mult inainte sa merg la scoala. Si preferam sa ma ingrop in lectura unei carti decat sa ies afara, sa ma joc cu copii, in fata blocului.
Am invatat destul de repede ca oamenii sunt rai si ca nu vreau sa am de-a face cu multi dintre ei. Nu-mi pare rau pentru asta. Am suferit mai putin asa. M-am protejat de unele suferite inutile. Poate am crescut prea repede. Poate nu. Nu stiu.
Singuratatea care m-a inconjurat (sau cu care m-am inconjurat) s-a accentuat cu mutarea. Si m-am mutat de cateva ori in decursul a 20 de ani. Am plecat la sfarsitul clasei a 8-a, spre resedinta de judet. La oras mai mare, liceu mai bun. Poate nu neaparat mai bun, dar care se dorea a avea pretentii. Despre experienta asta am scris aici. O parte cel putin. Apoi, dupa inca 4 ani, am venit la facultate. Aici lucrurile s-au schimbat radical. Am ramas aceeasi persoana singuratica, dar inconjurata de lume. Sunt inca. Nu pot spune ca nu ma simt bine inconjurata de lume. Imi place sa vorbesc - sa ma aud vorbind, sa comunic. Dar imi place ca am coltisorul meu si ma pot retrage oricand imi doresc. Pot sa plec, sa fug... sa ma izolez, cand am nevoie. Apoi s-a mutat familia din Deva. Si acasa a ramas doar familia. Nu si cunostintele, nu fostii colegi. Nu si altcineva cunoscut. Sau foarte putini cunoscuti.
La facultate, in Cluj, am cunoscut multi oameni. Multi oameni care au ajuns sa-mi fie dragi. Si pe care ma bucur sa-i am aproape. Sau departe. Dar aici, langa mine, cand am nevoie. Desi nu ma bazez pe ei. Sau incerc sa nu. Totusi, am asteptari de la ei, de la toti cei din jurul meu. Mai mari sau mai mici. Stiu ca e o greseala, stiu de cele mai multe ori sufar nu din cauza celor din jur, ci din cauza asteptarilor mele. Pentru ca imi doresc lucruri care nu se intampla. Pentru ca vreau ca ei sa stie ca asa trebuie. Sau ca asa e frumos. Sau ca asa.. vreau eu, in egoismul meu. Adica asa, pur si simplu. Si ma astept sa reactioneze cumva. Sa dea din cand in cand un semn de viata, sa-mi spuna 2-3 vorbe la nush cat timp, sa ne vedem cand putem. Sa... ceva. Daca nu, sunt dezamagita. Am scris si despre asta. Despre dezamagiri. Multe si marunte. E cuvantul care apare cel mai des intre taguri. Alaturi de Cluj. Asta pentru ca pot sa fiu destul de categorica. Pentru ca pot sa ma motivez sa nu mai vorbesc cu cineva perioade indelungate de timp sau sa rup total unele legaturi, de la chestii micute. Pentru ca am destul de multa ambitie si vointa sa fac asta, indiferent cat de mult sufar sau cat de rau imi pare dupa cineva. Nu sunt persoana care sa faca multe compromisuri. Nu cedez prima, datorita unui orgoliu imens. Poate pierd, poate nu. Dar asa sunt. Si ma astept ca lumea sa stie, sau sa ma intrebe. Pentru ca daca sunt intrebata, spun. Am invatat sa vorbesc despre mine mai mult decat inainte. Mai mult decat ar trebui...
Am pierdut persoane dupa care inca plang. Imi lipsesc oameni care nu vor afla cat de mult imi lipsesc sau ce am simtit pentru ei, datorita unei incapatanari poate stupide, poate nu. Si toate astea le tin in mine si pentru mine. Si nu vor cunoaste lumina zilei decat atunci cand voi fi complet vindecata si nepasatoare. Iar cand se va intampla asta, nu va mai conta si iar nu vor fi spuse multe.
Si peste toate micile si marile dezamagiri, am sa trec cumva. Am sa ma regasesc si am sa pornesc din nou, cu optimism, spre alti oameni. Spre alte povesti, spre alte vise, spre alte asteptari. Poate aceleasi asteptari, de fapt... Toate astea fac parte din mine si din cine sunt eu. Si inca nu-mi doresc sa ma schimb.
Singuratatea care m-a inconjurat (sau cu care m-am inconjurat) s-a accentuat cu mutarea. Si m-am mutat de cateva ori in decursul a 20 de ani. Am plecat la sfarsitul clasei a 8-a, spre resedinta de judet. La oras mai mare, liceu mai bun. Poate nu neaparat mai bun, dar care se dorea a avea pretentii. Despre experienta asta am scris aici. O parte cel putin. Apoi, dupa inca 4 ani, am venit la facultate. Aici lucrurile s-au schimbat radical. Am ramas aceeasi persoana singuratica, dar inconjurata de lume. Sunt inca. Nu pot spune ca nu ma simt bine inconjurata de lume. Imi place sa vorbesc - sa ma aud vorbind, sa comunic. Dar imi place ca am coltisorul meu si ma pot retrage oricand imi doresc. Pot sa plec, sa fug... sa ma izolez, cand am nevoie. Apoi s-a mutat familia din Deva. Si acasa a ramas doar familia. Nu si cunostintele, nu fostii colegi. Nu si altcineva cunoscut. Sau foarte putini cunoscuti.
La facultate, in Cluj, am cunoscut multi oameni. Multi oameni care au ajuns sa-mi fie dragi. Si pe care ma bucur sa-i am aproape. Sau departe. Dar aici, langa mine, cand am nevoie. Desi nu ma bazez pe ei. Sau incerc sa nu. Totusi, am asteptari de la ei, de la toti cei din jurul meu. Mai mari sau mai mici. Stiu ca e o greseala, stiu de cele mai multe ori sufar nu din cauza celor din jur, ci din cauza asteptarilor mele. Pentru ca imi doresc lucruri care nu se intampla. Pentru ca vreau ca ei sa stie ca asa trebuie. Sau ca asa e frumos. Sau ca asa.. vreau eu, in egoismul meu. Adica asa, pur si simplu. Si ma astept sa reactioneze cumva. Sa dea din cand in cand un semn de viata, sa-mi spuna 2-3 vorbe la nush cat timp, sa ne vedem cand putem. Sa... ceva. Daca nu, sunt dezamagita. Am scris si despre asta. Despre dezamagiri. Multe si marunte. E cuvantul care apare cel mai des intre taguri. Alaturi de Cluj. Asta pentru ca pot sa fiu destul de categorica. Pentru ca pot sa ma motivez sa nu mai vorbesc cu cineva perioade indelungate de timp sau sa rup total unele legaturi, de la chestii micute. Pentru ca am destul de multa ambitie si vointa sa fac asta, indiferent cat de mult sufar sau cat de rau imi pare dupa cineva. Nu sunt persoana care sa faca multe compromisuri. Nu cedez prima, datorita unui orgoliu imens. Poate pierd, poate nu. Dar asa sunt. Si ma astept ca lumea sa stie, sau sa ma intrebe. Pentru ca daca sunt intrebata, spun. Am invatat sa vorbesc despre mine mai mult decat inainte. Mai mult decat ar trebui...
Am pierdut persoane dupa care inca plang. Imi lipsesc oameni care nu vor afla cat de mult imi lipsesc sau ce am simtit pentru ei, datorita unei incapatanari poate stupide, poate nu. Si toate astea le tin in mine si pentru mine. Si nu vor cunoaste lumina zilei decat atunci cand voi fi complet vindecata si nepasatoare. Iar cand se va intampla asta, nu va mai conta si iar nu vor fi spuse multe.
Si peste toate micile si marile dezamagiri, am sa trec cumva. Am sa ma regasesc si am sa pornesc din nou, cu optimism, spre alti oameni. Spre alte povesti, spre alte vise, spre alte asteptari. Poate aceleasi asteptari, de fapt... Toate astea fac parte din mine si din cine sunt eu. Si inca nu-mi doresc sa ma schimb.
joi, 8 octombrie 2009
Oribil
Mi-e frig, desi ard toata. Am febra. Si ma simt oribil. Ma doare gatul. Si capul. Si camera se invarte cu mine.
Dar o sa-mi revin curand, sper. Am baut mult ceai. Cu miere si lamaie. Si m-am ars. Ca eu nu stiu ca apa luata de pe foc e fierbinte si trebuie lasata sa se raceasca. Nu, nici macar asta nu am invatat in 21 de ani. Presimt ca si daca viitoare cand imi fac ceai am sa uit si am sa am aceeasi problema. Am luat si paracetamoale, si alte chestii de genul, dar vad ca nu merge asa. Tre' sa trec pe antibiotice. Maine. Mi-e groaza ca tre' sa ies din casa si sa merg la farmacie. Stiu ca e aproape, la nici 5 minute distanta, dar tot groaza mi-e. Pana maine, poate ma simt mai bine. Stiu ca ma amagesc singura si ca e nevoie de cel putin 3 zile de antibiotice pana sa ma simt rezonabil, dar nu conteaza. Vreau sa sper!
Asa ca-mi urez multa sanatate. Si voua la fel. Si o seara mai buna decat a mea...
Dar o sa-mi revin curand, sper. Am baut mult ceai. Cu miere si lamaie. Si m-am ars. Ca eu nu stiu ca apa luata de pe foc e fierbinte si trebuie lasata sa se raceasca. Nu, nici macar asta nu am invatat in 21 de ani. Presimt ca si daca viitoare cand imi fac ceai am sa uit si am sa am aceeasi problema. Am luat si paracetamoale, si alte chestii de genul, dar vad ca nu merge asa. Tre' sa trec pe antibiotice. Maine. Mi-e groaza ca tre' sa ies din casa si sa merg la farmacie. Stiu ca e aproape, la nici 5 minute distanta, dar tot groaza mi-e. Pana maine, poate ma simt mai bine. Stiu ca ma amagesc singura si ca e nevoie de cel putin 3 zile de antibiotice pana sa ma simt rezonabil, dar nu conteaza. Vreau sa sper!
Asa ca-mi urez multa sanatate. Si voua la fel. Si o seara mai buna decat a mea...
vineri, 2 octombrie 2009
joi, 1 octombrie 2009
Scrisoare de dragoste
Azi ne regasim, dupa destul de mult timp. Imi era dor de tine. Iti simteam lipsa. Ai devenit o parte din mine si absenta ta se simte. Esti mereu acelasi, si totusi mereu altul. Reusesti sa ma surprinzi, sa ma bucuri si totusi sa ma intristezi. Imi trezesti sentimente contradictorii. Ma faci sa uit esentialul si sa suprind detaliile. Pierd viziunea de ansamblu.
Ma asteptam sa fii mai rece avand in vedere perioada prin care trecem, dar nu. Ai fost destul de cald cu mine. La fel de cald si prietenos ca ultima data cand te-am vazut. Mi-ai aruncat priviri reci la inceput, dar ti-ai revenit pe parcurs.
Imi pare rau ca am amanat revederea atat de mult timp, dar am vrut sa am timp sa ma bucur de tine pe indelete. Mi-am dorit sa te privesc din nou, sa te vad, sa te simt, sa te miros. Si acum, te iubesc ca la inceput. Vom avea destul timp de petrecut impreuna, sa ne cunoastem mai bine si sa ne plictisim unul pe altul, ca pana acum.
Nu te-ai schimbat atat de tare. Esti la fel de hotarat, lupti pentru cauzele in care crezi. M-ai impresionat azi cu tinuta ta roz, imi pare rau ca nu am avut aparatul foto, sa te surprind cu noile hainute. Stiu ca nu ai sa le mai imbraci decat anul viitor, cand va fi din nou ziua mondiala impotriva cancerului la san. Stiu ca esti agitat, chiar si noaptea. Nu ai pic de liniste. Mereu te gandesti ce sa mai faci pt cei din jur, ce sa le mai oferi, cu ce sa-i mai bucuri. Si vor fi evenimente destule luna aceasta, te-ai pregatit bine. Pentru toate gusturile. Ai expozitii, ai petreceri, ai spectacole de teatru, opera, concerte. Oferi totul si totusi nu primesti prea multe. Lumea nu te respecta. Arunca cu tot felul de obiecte in tine, te raneste, te murdareste.
Nu ar trebui sa fi atat de bun si iertator, Clujule. Tu le pui atatea la dispozitie si ei?...
Imi pare rau ca am amanat revederea atat de mult timp, dar am vrut sa am timp sa ma bucur de tine pe indelete. Mi-am dorit sa te privesc din nou, sa te vad, sa te simt, sa te miros. Si acum, te iubesc ca la inceput. Vom avea destul timp de petrecut impreuna, sa ne cunoastem mai bine si sa ne plictisim unul pe altul, ca pana acum.
Nu te-ai schimbat atat de tare. Esti la fel de hotarat, lupti pentru cauzele in care crezi. M-ai impresionat azi cu tinuta ta roz, imi pare rau ca nu am avut aparatul foto, sa te surprind cu noile hainute. Stiu ca nu ai sa le mai imbraci decat anul viitor, cand va fi din nou ziua mondiala impotriva cancerului la san. Stiu ca esti agitat, chiar si noaptea. Nu ai pic de liniste. Mereu te gandesti ce sa mai faci pt cei din jur, ce sa le mai oferi, cu ce sa-i mai bucuri. Si vor fi evenimente destule luna aceasta, te-ai pregatit bine. Pentru toate gusturile. Ai expozitii, ai petreceri, ai spectacole de teatru, opera, concerte. Oferi totul si totusi nu primesti prea multe. Lumea nu te respecta. Arunca cu tot felul de obiecte in tine, te raneste, te murdareste.
Nu ar trebui sa fi atat de bun si iertator, Clujule. Tu le pui atatea la dispozitie si ei?...
duminică, 13 septembrie 2009
vineri, 11 septembrie 2009
Inspiratie
...Sau lipsa ei.
Am promis acum doua zile ca am sa scriu zilnic timp de aproximativ o luna pe blog. Greu. Foarte greu. Vad ca blogareala numai de dragul blogarelii nu merge la mine. Nu pot sa scriu la comanda. Imi trebuie rabdare si chef. Si nu le am. Pe nici unele. In plus, am si o stare destul de aiurea, de agitatie si neliniste al carei motiv nu il cunosc. Sunt sacaita. Si parca lumea din jurul meu imi alimenteaza starea asta de ciufuzenie.
Am promis acum doua zile ca am sa scriu zilnic timp de aproximativ o luna pe blog. Greu. Foarte greu. Vad ca blogareala numai de dragul blogarelii nu merge la mine. Nu pot sa scriu la comanda. Imi trebuie rabdare si chef. Si nu le am. Pe nici unele. In plus, am si o stare destul de aiurea, de agitatie si neliniste al carei motiv nu il cunosc. Sunt sacaita. Si parca lumea din jurul meu imi alimenteaza starea asta de ciufuzenie.
Intrebam un prieten despre ce sa scriu. Foarte fain si spontan tipul - "scrie despre ce-ti vine". Apa' asta-i problema. Ca nu-mi vine. Ca de mi-ar veni, ar fi foarte tare si m-as bucura. Ca parca prea nu e stilul meu sa scriu numai de dragul de a scrie si de a abera fara sens. Da' hai ca merge. Daca trebuie, trebuie. (Cred ca voi abandona ideea zilele urmatoare). Pornesc astfel in cautarea inspiratiei...
De fapt, ce e inspiratia? De unde vine ea? Inspiratia tine de creatie, nu? De nou, de original si.. de fiecare persoana in parte. Inspiratia apare cand te astepti mai putin, din cele mai marunte lucruri. O floare, o albina, o umbra, toate te pot face sa vibrezi. Sa simti. Un miros, un sunet, o textura iti pot face imaginatia sa zburde si sa ajunga atat mai departe... Ramane problema exprimarii celor traite. Fiecare se exprima altfel. Compozitorul cauta sunetele cele mai alese, scriitorul isi alege metaforele cu grija, pictorul combina nuante pana le nimereste pe cele potrivite. Iar rezultatul creatiei lor, inspira apoi alti oameni. Ne sunt insuflate ganduri diverse, idei.. idei care la randul lor, odata exprimate, pot naste alte idei, pot face alti oameni sa vibreze si sa creeze, sa.. sa viseze. Iar visele au o putere deosebita. Sunt ca un foc care mistuie. Unii oameni isi urmeaza visul cu orice pret. Caractere puternice, vointe de fier, sunt de neoprit din drumul lor. Altii, isi adapteaza visele la nevoile proprii, la realitatea care-i inconjoara. Sunt flexibili, pot schimba un vis cu altul, o idee in alta...
Si uite asa, de la inspiratie se ajunge la vise, de la vise la caractere.. si probabil s-ar putea continua mult. Pentru ca o idee, naste alta idee. Si pentru ca inspiratia e in jurul nostru. Trebuie doar sa stim in ce o putem gasi. Pentru ca, de fapt, inspiratia e in noi. E ceea ce se petrece cand sufletul nostru tresare, vibreaza, reactioneaza. E cea care ne da idei, cea care ne impinge sa visam si care ne da forta sa ne urmam visele.
Aveti aici si o idee foarte faina vis-s-vis de creativitate si inspiratie.
De fapt, ce e inspiratia? De unde vine ea? Inspiratia tine de creatie, nu? De nou, de original si.. de fiecare persoana in parte. Inspiratia apare cand te astepti mai putin, din cele mai marunte lucruri. O floare, o albina, o umbra, toate te pot face sa vibrezi. Sa simti. Un miros, un sunet, o textura iti pot face imaginatia sa zburde si sa ajunga atat mai departe... Ramane problema exprimarii celor traite. Fiecare se exprima altfel. Compozitorul cauta sunetele cele mai alese, scriitorul isi alege metaforele cu grija, pictorul combina nuante pana le nimereste pe cele potrivite. Iar rezultatul creatiei lor, inspira apoi alti oameni. Ne sunt insuflate ganduri diverse, idei.. idei care la randul lor, odata exprimate, pot naste alte idei, pot face alti oameni sa vibreze si sa creeze, sa.. sa viseze. Iar visele au o putere deosebita. Sunt ca un foc care mistuie. Unii oameni isi urmeaza visul cu orice pret. Caractere puternice, vointe de fier, sunt de neoprit din drumul lor. Altii, isi adapteaza visele la nevoile proprii, la realitatea care-i inconjoara. Sunt flexibili, pot schimba un vis cu altul, o idee in alta...
Si uite asa, de la inspiratie se ajunge la vise, de la vise la caractere.. si probabil s-ar putea continua mult. Pentru ca o idee, naste alta idee. Si pentru ca inspiratia e in jurul nostru. Trebuie doar sa stim in ce o putem gasi. Pentru ca, de fapt, inspiratia e in noi. E ceea ce se petrece cand sufletul nostru tresare, vibreaza, reactioneaza. E cea care ne da idei, cea care ne impinge sa visam si care ne da forta sa ne urmam visele.
Aveti aici si o idee foarte faina vis-s-vis de creativitate si inspiratie.
joi, 10 septembrie 2009
Blog de Oro
Patru Acte mi-a facut onoarea de a-mi acorda distinctia de "Blog de Oro". Ii multumesc mult de tot. Sunt extrem de incantata de acest premiu.
Am sa continui obiceiul si am sa:
Premiul merge, in ordine aleatoare, la:
miercuri, 9 septembrie 2009
Primul loc de munca
Imi propun de ceva vreme sa scriu pe blog, dar nu pot. Lipsa timpului ma omoara. Si imi e dor de blog*, m-am obisnuit cu el. Pe aici imi expun frustrarile, obsesiile, momentele de dezamagire si fericire... am si momente de autoanaliza...
Si timpul.. unde fuge timpul? Am vazut cum e sa nu mai ai timp de nimic. Cum e sa lucrezi de dimineata pana seara, sa stai in fata unui ecran si sa-ti fuga ochii, sa nu ai spor, sa nu ai inspiratie, sa mearga toate rau.
Si timpul.. unde fuge timpul? Am vazut cum e sa nu mai ai timp de nimic. Cum e sa lucrezi de dimineata pana seara, sa stai in fata unui ecran si sa-ti fuga ochii, sa nu ai spor, sa nu ai inspiratie, sa mearga toate rau.
Am vazut si ca productivitatea mea cea mai mare e dimineata. Ca atunci dau eu randament, ca sunt in stare sa lucrez si bine si cu spor, dar doar dimineata. Si nu 8-9-10 ore. Ci maxim patru. Acomodarea cu programul de 8-9-10 ore a fost criminala. Iar cand in sfarsit m-am obisnuit, s-a terminat. S-a terminat practica. Si nu mi-a parut rau ca ma mai pot bucura de o luna de vacanta. Probabil ultima. Si cand ma gandesc ca voi face asta pana la 60 de ani... Chiar asa mult? Trist.
Am invatat multe. A fost o experienta noua. O perioada cu bune si rele. Am castigat experienta. Si am cunoscut oameni noi. Oameni care m-au impresionat si de la care as avea ce sa invat. Oameni tineri, frumosi, buni, capabili, competenti... care m-ar putea ajuta sa cresc. Cu care se poate vorbi pe mai multe teme, nu doar despre serviciu. Am vazut ca nu sunt atat de entuziasmata ca ei si m-am gandit ca probabil am o problema. Sau probabil ca nu. Probabil ca ei s-au obisnuit deja. Eu am reusit abia spre sfarsit. Inceputul a fost criminal. Ajungeam acasa si nu eram in stare sa fac nimic. Ma asezam pe canapea si imi era greu sa ma ridic sa ajung in bucatarie, sa mananc. Nu am mai vrut sa aud de calculator apoi. De stat pe mess, de citit mailuri, de bloguit - de nimic ce implica calculatorul. Pana si sunetul ventilatorului a ajuns sa ma deranjeze. Muzica ma deranja. Linistea, la fel. Nu-mi mai gaseam locul. Si trebuia sa plec de acasa. Trebuia sa ies din mediul acela, unde nu ma atragea decat patul si care ar fi putut sa devina bolnavicios. Si plecam. Ma duceam, contrar obiceiului meu, pe jos. Si ajungeam.. unde ajungeam.
Clujul continua sa fie pentru mine un refugiu, un loc unde ma bucur pur si simplu si unde gasesc mereu ceva nou, placut, care ma atrage si ma incanta. L-am redescoperit cu ocazia plimbarilor lungi, la fel de incantator, de linistitor si de agitat in acelasi timp.
Simteam "nevoia de oameni" si totusi imi doream sa fiu singura. Asa ca agitatia din jurul meu era buna. Pana la un punct. In functie de ceea ce ai nevoie, alegi diferite zone. Uneori ma cuprindea singuritatea si trebuia sa ies din starea care nu aducea nimic bun. Alteori asa-mi limpezeam gandurile. Dupa orele petrecute la birou, eram atat de incarcata, de uzata parca, desi nu era chiar atat de mult si de complicat. Nu-mi explic nici acum de ce ma simteam asa. De ce totul era atat de negru. Imi placea si nu prea ceea ce faceam. Ma bucuram sa invat unele lucruri noi. Sa fac diferite taskuri. Sa iau contact cu alte tehnologii. Sa invat si sa experimentez.
Privind inapoi, a fost o experienta. Ca orice experienta, a avut si plusuri si minusuri. Trebuie doar sa invat sa le observ pe amandoua, sa le asez in balanta si sa incerc sa echilibrez, chiar sa ies pe plus cu cele bune. Asta pentru binele meu. Pentru ca o viata intreaga voi lucra si trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul, sa incerc sa fac totul cat mai placut posibil...
* Si ca o promisiune, pana la 1 octombrie voi scrie zilnic pe blog. Pentru ca-mi place. Pentru ca am ce spune. Pentru a recupera momentele pierdute.
Am invatat multe. A fost o experienta noua. O perioada cu bune si rele. Am castigat experienta. Si am cunoscut oameni noi. Oameni care m-au impresionat si de la care as avea ce sa invat. Oameni tineri, frumosi, buni, capabili, competenti... care m-ar putea ajuta sa cresc. Cu care se poate vorbi pe mai multe teme, nu doar despre serviciu. Am vazut ca nu sunt atat de entuziasmata ca ei si m-am gandit ca probabil am o problema. Sau probabil ca nu. Probabil ca ei s-au obisnuit deja. Eu am reusit abia spre sfarsit. Inceputul a fost criminal. Ajungeam acasa si nu eram in stare sa fac nimic. Ma asezam pe canapea si imi era greu sa ma ridic sa ajung in bucatarie, sa mananc. Nu am mai vrut sa aud de calculator apoi. De stat pe mess, de citit mailuri, de bloguit - de nimic ce implica calculatorul. Pana si sunetul ventilatorului a ajuns sa ma deranjeze. Muzica ma deranja. Linistea, la fel. Nu-mi mai gaseam locul. Si trebuia sa plec de acasa. Trebuia sa ies din mediul acela, unde nu ma atragea decat patul si care ar fi putut sa devina bolnavicios. Si plecam. Ma duceam, contrar obiceiului meu, pe jos. Si ajungeam.. unde ajungeam.
Clujul continua sa fie pentru mine un refugiu, un loc unde ma bucur pur si simplu si unde gasesc mereu ceva nou, placut, care ma atrage si ma incanta. L-am redescoperit cu ocazia plimbarilor lungi, la fel de incantator, de linistitor si de agitat in acelasi timp.
Simteam "nevoia de oameni" si totusi imi doream sa fiu singura. Asa ca agitatia din jurul meu era buna. Pana la un punct. In functie de ceea ce ai nevoie, alegi diferite zone. Uneori ma cuprindea singuritatea si trebuia sa ies din starea care nu aducea nimic bun. Alteori asa-mi limpezeam gandurile. Dupa orele petrecute la birou, eram atat de incarcata, de uzata parca, desi nu era chiar atat de mult si de complicat. Nu-mi explic nici acum de ce ma simteam asa. De ce totul era atat de negru. Imi placea si nu prea ceea ce faceam. Ma bucuram sa invat unele lucruri noi. Sa fac diferite taskuri. Sa iau contact cu alte tehnologii. Sa invat si sa experimentez.
Privind inapoi, a fost o experienta. Ca orice experienta, a avut si plusuri si minusuri. Trebuie doar sa invat sa le observ pe amandoua, sa le asez in balanta si sa incerc sa echilibrez, chiar sa ies pe plus cu cele bune. Asta pentru binele meu. Pentru ca o viata intreaga voi lucra si trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul, sa incerc sa fac totul cat mai placut posibil...
* Si ca o promisiune, pana la 1 octombrie voi scrie zilnic pe blog. Pentru ca-mi place. Pentru ca am ce spune. Pentru a recupera momentele pierdute.
vineri, 7 august 2009
Meditatie
Mi-e somn. Ma doare. Vreau sa visez..
E o senzatie ciudata, o stare de neliniste si totusi de pace. Vad cerul atat de negru si de jos. Norii apasa peste oras. Asteptarea ploii ma oboseste. Durerea e tot mai slaba, dar nu dispare.. Gandurile se invart in cerc, ratacesc, cauta ceva ce nu apare. Nu pot sa ma concentrez la nimic. Linistea din camera ma cuprinde. Oboseala joaca si ea un rol important. E destul de racoare. Nu ma imbrac, nu inchid geamul... las racoarea sa ma cuprinda. Incerc sa descriu starea in care ma aflu in timp ce o traiesc, sa zugravesc fiecare emotie si gand. Nu e usor. Abandonez, cred. Nu pot sa ma mai lupt cu mine. Si de fapt, pentru ce ma lupt cu mine?
E o senzatie ciudata, o stare de neliniste si totusi de pace. Vad cerul atat de negru si de jos. Norii apasa peste oras. Asteptarea ploii ma oboseste. Durerea e tot mai slaba, dar nu dispare.. Gandurile se invart in cerc, ratacesc, cauta ceva ce nu apare. Nu pot sa ma concentrez la nimic. Linistea din camera ma cuprinde. Oboseala joaca si ea un rol important. E destul de racoare. Nu ma imbrac, nu inchid geamul... las racoarea sa ma cuprinda. Incerc sa descriu starea in care ma aflu in timp ce o traiesc, sa zugravesc fiecare emotie si gand. Nu e usor. Abandonez, cred. Nu pot sa ma mai lupt cu mine. Si de fapt, pentru ce ma lupt cu mine?
Ma gandesc la oameni. La comportament. La reactii. Diferite situatii, diferite persoane si personalitati, temperamente diferite, reactii dintre cele mai diverse. De suntem atat de complicati? De ce trebuie sa interpretam totul? Uneori lucrurile sunt atat de simple incat trebuie sa le complicam... inutil si cu consecinte diverse.
De fapt, mie-mi plac lucrurile alambicate. Imi place sa ma complic inutil. Sa rezolv.. mistere si enigme, chiar daca sunt fabricate de mine. Imi place sa spun lucruri cu dublu sens, sa fac aluzii, sa interpretez, sa fac pauze cand vorbesc. Tacerea poate sa insemne atat de multe. Uneori mai mult decat cuvintele. Mai ales pauzele puse cu atentie.. E un joc. Un joc al cuvintelor si al absentei lor. Pentru ca limba noastra se poate interpreta. Nu e o "limba de lemn". E vie, plina de pasiune si putere, insuficient cunoscuta si folosita de romani.
Sunt o fire complexa si imi place sa cred ca ma cunosc destul de bine. Stiu ca am toane, stiu ca sunt greu de suportat si inteles. Am o personalitate destul de puternica. Cand nu imi convine ceva, reactionez. Diferit, in f-tie de caz si de persoanele implicate. Nu imi place sa supar pe nimeni. Sunt diplomata, adica spun chestii neplacute intr-un fel frumos. Imi place sa ma contrazic doar de dragul unei argumentari, de dragul prezentarii unui punct de vedere. Ma incapatanez uneori pe cate o chestie si nu mai poate nimeni sa-mi scoata ideea din cap, chiar daca argumentele sunt perfect rationale si logice. Imi place sa am dreptate. Se intampla sa gresesc, sa stiu asta, dar sa nu recunosc. Se intampla si sa-mi asum greseli care nu-mi apartin, doar ca sa.. fie bine. Sunt "invechita", am convingeri care sunt demodate. Stiu asta, dar imi place situatia asa cum e. Am o putere mare de convingere. Sau poate perseverenta e cea care ma ajuta?...
Vad ca norii se incapataneaza sa ramana deasupra orasului si o stare de incertitudine persista. Vine sau nu vine ploaia? Incepe vantul sa bata si-i duce in excursie in alte locuri? O sa ploua sigur. Doar ca nu se stie cand.
Imi amintesc acum de cartea care ma astepta pe birou. Paler. Trag de ea de ceva vreme si inca nu am reusit sa o termin. Simt ca trebuie sa-i acord multa atentie. Poate putin mai multa decat sunt dispusa sa dau si de asta o lungesc atat...
Cred ca ma indrept spre ea...
Va las in companiei Enyei.
De fapt, mie-mi plac lucrurile alambicate. Imi place sa ma complic inutil. Sa rezolv.. mistere si enigme, chiar daca sunt fabricate de mine. Imi place sa spun lucruri cu dublu sens, sa fac aluzii, sa interpretez, sa fac pauze cand vorbesc. Tacerea poate sa insemne atat de multe. Uneori mai mult decat cuvintele. Mai ales pauzele puse cu atentie.. E un joc. Un joc al cuvintelor si al absentei lor. Pentru ca limba noastra se poate interpreta. Nu e o "limba de lemn". E vie, plina de pasiune si putere, insuficient cunoscuta si folosita de romani.
Sunt o fire complexa si imi place sa cred ca ma cunosc destul de bine. Stiu ca am toane, stiu ca sunt greu de suportat si inteles. Am o personalitate destul de puternica. Cand nu imi convine ceva, reactionez. Diferit, in f-tie de caz si de persoanele implicate. Nu imi place sa supar pe nimeni. Sunt diplomata, adica spun chestii neplacute intr-un fel frumos. Imi place sa ma contrazic doar de dragul unei argumentari, de dragul prezentarii unui punct de vedere. Ma incapatanez uneori pe cate o chestie si nu mai poate nimeni sa-mi scoata ideea din cap, chiar daca argumentele sunt perfect rationale si logice. Imi place sa am dreptate. Se intampla sa gresesc, sa stiu asta, dar sa nu recunosc. Se intampla si sa-mi asum greseli care nu-mi apartin, doar ca sa.. fie bine. Sunt "invechita", am convingeri care sunt demodate. Stiu asta, dar imi place situatia asa cum e. Am o putere mare de convingere. Sau poate perseverenta e cea care ma ajuta?...
Vad ca norii se incapataneaza sa ramana deasupra orasului si o stare de incertitudine persista. Vine sau nu vine ploaia? Incepe vantul sa bata si-i duce in excursie in alte locuri? O sa ploua sigur. Doar ca nu se stie cand.
Imi amintesc acum de cartea care ma astepta pe birou. Paler. Trag de ea de ceva vreme si inca nu am reusit sa o termin. Simt ca trebuie sa-i acord multa atentie. Poate putin mai multa decat sunt dispusa sa dau si de asta o lungesc atat...
Cred ca ma indrept spre ea...
Va las in companiei Enyei.
joi, 6 august 2009
(De)Generatia mea
Lumea s-a schimbat mult de-a lungul timpului. Am evoluat, am crescut, ne-am dezvoltat. Cu toate astea, se pare ca acum involuam. Gradul nostru de cultura scade tot mai mlt. Valorile se pierd. Timpul se scurge mult prea repede si noi nu facem nimic... Nu incercam sa crestem, sa ne ridicam. Ne complacem intr-o situatie jalnica.
Fac parte dintr-o generatie neinteleasa. Generatia pitzipoancelor, cocalarilor, emo-kids. O generatie de consumatorism dus la extrem. O generatie care are parte de prea multa libertate si nu stie cum sa o foloseasca. Comunismul a trecut, dar a lasat o amprenta puternica. Parintii le insufla copiilor lucruri contradictorii. Lipsa de consecventa si perseverenta se simte. Trecerea la democratie se face mai greu decat e normal. Greutatile din timpul Comunismului, cred - nu pot sa vorbesc despre o perioada pe care nu o cunosc decat din povesti - au facut oamenii sa-si doreasca schimbarea. Doar ca schimbarile trebuie bine gandite. Trebuie facute cu grija, organizat si sustinut. Altfel e mai rau decat bine. Schimbarile din invatamant, spre exemplu. S-a scos tot ce era inainte. Inainte de 89, adica. S-au scos activitatile extrascolare. Nu mai exista pionieri, serbari in weekend, activitati in natura. Acum in fiecare an se schimba ceva. Se introduce ceva nou, se scoate ceva.. tot nou. Elevii sunt innebuniti. Ba se dau 6 probe la bac, ba se dau 3. Ba conteaza media din timpul anilor, ba nu are nici o importanta. Cum sa mai stii ce sa faci si pe ce sa te axezi? Zilnic apar facultati noi, sectii noi, experimente peste experimente.
Cum s-a ajuns la atat de multe lucruri contradictorii? Factori diversi. Familie, profesori, sistem prost sau f prost organizat. Si in conditiile astea cum sa ne miram ca mai mult de jumatate din tinerii care sunt in liceu nu stiu sa scrie corect in limba romana? Cum sa ne miram ca tinerii nu stiu tabla inmultirii? Profesorii manifesta o lipsa totala de interes si chef. Nu raspund intrebarilor, nu verifica temele, nu dau doi bani pe elevi - se menajeaza total. Unii nu stiu sa se impuna in fata elevilor care isi permit mult prea multe datorita educatiei de acasa. Care educatie de acasa? Cand mai au parintii timp sa se ocupe de copii? Pleaca dimineata la 8, se intorc la 18-19. Obositi, stresati, nervosi. Daca nu reusesc sa-si lase problemele la serviciu isi varsa amarul pe copii. Daca reusesc, se apuca de facut mancare, de spalat, calcat. Cand sa mai vorbesti cu copilul si sa-i dai solutii la problemele universale care-l macina pe el la varsta adolescentei? S-a certat cu colegul de banca, prietenul cel mai bun l-a tradat, e indragostit de cineva care nu-l baga in seama, pamantul e patrat.. Adolescenta e o perioada grea. Fiecare ii face fata diferit. Fiecare are problemele lui - cele mai mari din tot universul, depresiile lui, gandurile neimpartasite. Si atunci fiecare se manifesta altfel. Si raspunde altfel la reactiile celor din jur. Unii isi explima sentimentele deschis, unii se inchid in ei. Unii braveaza, unii... Lipsa de comunicare la nivel parinte-copil (pardon, tanar. Nu vrem sa se simta jigniti), profesor-elev(tanar) duc la alte probleme. Absenta unui adult care sa-i ghideze pe drumul cel bun duce la cautarea unor modele. Si ajungem, iar, la media si la rolul negativ pe care il joaca in viata tinerilor. Anti-vedetele pe care le promoveaza joaca acum rolul de modele pt tinerii aflati in cautarea unei identitati si in cautarea unui stil reprezentativ. Si cum sa ne miram ca pustoaica de 16 ani umbla cu nenea de 40, care-i satisface unele mofturi, ca tipul din ultima banca se lauda cu telefonul lui ultima generatie, ca pustiul indragostit si respins foloseste excesiv dermatograful?
In loc sa-i punem la colt pe tineri, mai bine incercam sa-i ghidam spre directia cea buna. Sa vedem unde apare problema, buba. Sa incercam sa facem sa nu se mai ajunga in aceasta situatie, sa comunicam mai mult, sa explicam mai frumos, sa educam mai mult. Sa culturalizam. Sa vorbim. Sa incercam sa intelegem.
Sunt multe de spus pe tema asta. Poate am sa revin. Poate nu.
Cum s-a ajuns la atat de multe lucruri contradictorii? Factori diversi. Familie, profesori, sistem prost sau f prost organizat. Si in conditiile astea cum sa ne miram ca mai mult de jumatate din tinerii care sunt in liceu nu stiu sa scrie corect in limba romana? Cum sa ne miram ca tinerii nu stiu tabla inmultirii? Profesorii manifesta o lipsa totala de interes si chef. Nu raspund intrebarilor, nu verifica temele, nu dau doi bani pe elevi - se menajeaza total. Unii nu stiu sa se impuna in fata elevilor care isi permit mult prea multe datorita educatiei de acasa. Care educatie de acasa? Cand mai au parintii timp sa se ocupe de copii? Pleaca dimineata la 8, se intorc la 18-19. Obositi, stresati, nervosi. Daca nu reusesc sa-si lase problemele la serviciu isi varsa amarul pe copii. Daca reusesc, se apuca de facut mancare, de spalat, calcat. Cand sa mai vorbesti cu copilul si sa-i dai solutii la problemele universale care-l macina pe el la varsta adolescentei? S-a certat cu colegul de banca, prietenul cel mai bun l-a tradat, e indragostit de cineva care nu-l baga in seama, pamantul e patrat.. Adolescenta e o perioada grea. Fiecare ii face fata diferit. Fiecare are problemele lui - cele mai mari din tot universul, depresiile lui, gandurile neimpartasite. Si atunci fiecare se manifesta altfel. Si raspunde altfel la reactiile celor din jur. Unii isi explima sentimentele deschis, unii se inchid in ei. Unii braveaza, unii... Lipsa de comunicare la nivel parinte-copil (pardon, tanar. Nu vrem sa se simta jigniti), profesor-elev(tanar) duc la alte probleme. Absenta unui adult care sa-i ghideze pe drumul cel bun duce la cautarea unor modele. Si ajungem, iar, la media si la rolul negativ pe care il joaca in viata tinerilor. Anti-vedetele pe care le promoveaza joaca acum rolul de modele pt tinerii aflati in cautarea unei identitati si in cautarea unui stil reprezentativ. Si cum sa ne miram ca pustoaica de 16 ani umbla cu nenea de 40, care-i satisface unele mofturi, ca tipul din ultima banca se lauda cu telefonul lui ultima generatie, ca pustiul indragostit si respins foloseste excesiv dermatograful?
In loc sa-i punem la colt pe tineri, mai bine incercam sa-i ghidam spre directia cea buna. Sa vedem unde apare problema, buba. Sa incercam sa facem sa nu se mai ajunga in aceasta situatie, sa comunicam mai mult, sa explicam mai frumos, sa educam mai mult. Sa culturalizam. Sa vorbim. Sa incercam sa intelegem.
Sunt multe de spus pe tema asta. Poate am sa revin. Poate nu.
miercuri, 22 iulie 2009
Pentru tine
Da, pentru tine. Curaj, nu gresesti. Despre tine e vorba. Da. Iti multumesc. Iti multumesc mult pentru tot. Ma bucur tare ca ai intrat azi pe blog. Vroiam sa vorbesc cu tine si nu stiam cum altfel sa o fac.
Iti multumesc ca esti alaturi de mine si ma vizitezi. Daca nu zilnic, macar saptamanal. Si o data pe luna e bine. Iti multumesc ca-mi si scrii. Ca-ti faci simtita prezenta printr-o gluma, o vorba de duh, un sfat, ceva. Cat de mic. Fie ca vrei sa fi anonim, in umbra sau cunoscut. Iti multumesc mult, inca o data. Ma bucur tare ca faci parte dintre vizitatorii mei, ca iti rupi o data la nu stiu cat timp 5-10 minute ca sa vezi daca am mai scris ceva si ce am scris. Blogul asta era pentru mine. Sau asa credeam initial. De fapt, e pentru tine. E o parte din mine, pe care tu ajungi sa o cunosti, sa o intepretezi, sa o critici sau sa o accepti apoi.
Uneori te fac sa razi, alteori te dezamagesc. Probabil te si sochez. Te sperii. Te enervez, te critic, te amuz... ma joc. Atat cat imi permiti, niciodata mai mult. Tu ai controlul, X-ul e in mainile tale. Fie ca esti cu mine de la inceput, ca m-ai descoperit pe parcurs si ai ramas sa ma asculti apoi, tu esti motivul pentru care inca mai sunt aici. Pentru care am salvate 10 drafturi, pentru care ma chinui sa gasesc idei si sa exprim unele pareri. Tu-mi raspunzi jocurilor, tu ma ajuti, tu ma sustii.
Iti multumesc ca esti nice and funny, ca stai in umbra si recomanzi filme, ca esti suparat pe familiile de comunisti pentru felul in care isi cresc copii, ca te joci leapsa cu mine, ca esti un prieten, ca esti un binevoitor care fura idei si care nu vrea sa posteze amintiri din calatorie, ca-ti rupi din timpul de invatat desi e grea sesiunea si-mi scrii tocmai din Jena, ca esti suparat pe arbitrii de la Imagine Cup, ca te chinui sa-i intelegi pe travestiti, ca esti nepasator, ca esti un coleg de milioane, ca esti o fosta colega de nota 20, ca ai cele 3 ..nelamuriri, ca ai fost rau si ca nu m-ai vrut in echipa, ca ai uitat sa-mi spui ca nu vrei sa lucram impreuna, ca iti plac parazitii si ii apreciezi pt ce sunt, ca esti dezamagita de liceu, ca o admiri pe diriginta pe care eu nu o suport, ca esti suparata pe mine pt ca ai spart tu un pahar de bere..., ca ai venit de pe alt site, cu alta tema, ca joci the-west, ca imi recomanzi muzica, pisi, ca esti... tu, vizitatorul meu.
Uneori te fac sa razi, alteori te dezamagesc. Probabil te si sochez. Te sperii. Te enervez, te critic, te amuz... ma joc. Atat cat imi permiti, niciodata mai mult. Tu ai controlul, X-ul e in mainile tale. Fie ca esti cu mine de la inceput, ca m-ai descoperit pe parcurs si ai ramas sa ma asculti apoi, tu esti motivul pentru care inca mai sunt aici. Pentru care am salvate 10 drafturi, pentru care ma chinui sa gasesc idei si sa exprim unele pareri. Tu-mi raspunzi jocurilor, tu ma ajuti, tu ma sustii.
Iti multumesc ca esti nice and funny, ca stai in umbra si recomanzi filme, ca esti suparat pe familiile de comunisti pentru felul in care isi cresc copii, ca te joci leapsa cu mine, ca esti un prieten, ca esti un binevoitor care fura idei si care nu vrea sa posteze amintiri din calatorie, ca-ti rupi din timpul de invatat desi e grea sesiunea si-mi scrii tocmai din Jena, ca esti suparat pe arbitrii de la Imagine Cup, ca te chinui sa-i intelegi pe travestiti, ca esti nepasator, ca esti un coleg de milioane, ca esti o fosta colega de nota 20, ca ai cele 3 ..nelamuriri, ca ai fost rau si ca nu m-ai vrut in echipa, ca ai uitat sa-mi spui ca nu vrei sa lucram impreuna, ca iti plac parazitii si ii apreciezi pt ce sunt, ca esti dezamagita de liceu, ca o admiri pe diriginta pe care eu nu o suport, ca esti suparata pe mine pt ca ai spart tu un pahar de bere..., ca ai venit de pe alt site, cu alta tema, ca joci the-west, ca imi recomanzi muzica, pisi, ca esti... tu, vizitatorul meu.
Urasc...
...insectele. De toate neamurile si tipurile. Cu atat mai tare daca sunt negre. Si daca se tarasc. Alea care zboara sunt mai ok. Nu doar ca le urasc, dar mi-e si frica de ele. Le urasc pentru ca mi-e frica sau mi-e frica pt ca le urasc? Nu stiu. Nu conteaza. Oricum, ambele sentimente sunt vii si perfect adevarate. Nu-mi plac insectele, nu pot sa le suport. Furnicile si tantarii sunt cat de cat OK. Si fluturii. Dar nu toti fluturii, doar cei frumos colorati. Cei de noapte, mari, cu o cruce pe spate nu intra in categoria OK. Albinele nu sunt nici ele.. asa rele. De ele mi-e doar frica. Nu le si urasc. In rest.. toate sunt naspa. De toata mi-e si frica, le si urasc. Inclusiv mustele, da. Poate ca nu sunt atat de disperata de cele mici, dar am vazut ca si mustele sunt de mai multe tipuri. Sunt unele mari - f mari, unele verzi?! unele... oricum, sunt multe muste. Prea multe...
Inghet cand vad o insecta langa mine sau in apropierea mea. Pur si simplu, mi-e frica. Da dom'le, mi-e frica. De moarte. Am o problema psihologica, sunt nebuna, asta e. Nu pot sa trec peste asta. Sa le omor? Nici vorba, mi-e prea frica pentru a ma putea apropia suficient de tare. Nu trebuie sa ma inteleaga cineva. Nu, nu am aceasta pretentie. Dar acceptati. Frica mea e reala, comportati-va ca atare. Nu joc teatru, nu dramatizez numai de dragul artei. Dorm cu 2 tupuri de spray impotriva insectelor la cap. Unul pentru "zburatoare", unul pentru "taratoare". Astea sunt cele 2 categorii in care se incadreaza insectele. Pentru mine. Si stiu exact datele in care expira, ca nu cumva sa risc sa nu-si faca efectul. In fiecare primavara si toamna se da cu otrava la mine in casa. Otrava impotriva micilor criminali. Deci, nu prea am probleme. Dar daca se intampla sa intre o insecta in casa, e tragedie. Inainte sa pun mana pe tubul corespunzator, trec prin diverse stari. Panica. Nu ma pot misca cateva secunde - par minute pentru mine, apoi imi vine sa plang. Apoi tip. Depinde. (Ordinea poate sa difere - stare de plans, tipat sau tipat, plans.) Peste tipat mai sar. La inceput plangeam. Acum ma chinui sa ma abtin. Abia apoi apare reflexul - pun mana pe tub. Nu, nu le incurc, stiu exact unde e unul, unde e celalalt. Il folosesc, apoi plec extrem de repede. Ma inchid in baie sau bucatarie si astept acolo ceva timp - destul de mult. Pana sunt sigura ca si-a facut efectul. Ma intorc cu frica si emotie in camera. Mi-e frica sa ma uit, dar trebuie. E la pamant, moarta. Continua sa imi fie frica. Nu pot sa iau cadavrul micii fiinte cu mana, cu o hartie, ceva, cum fac oamenii normali. Nu. Trebuie sa folosesc aspiratorul. E o adevarata aventura...
De asta nu pot eu sa merg la picnic ca toti oamenii. De asta nu pot sa merg cu cortul (aici mai sunt si alte motive - in principal pentru ca sunt rasfatata, dar despre asta alta data), de asta nu pot sa fac o gramada de lucruri. De frica. De frica de insecte...
Nu va chinuiti sa-mi spuneti sa merg la psiholog. Am fost. Nu ne-am inteles, nu am cazut de acord.
PS. Cand eram muuult mai mica prindeam carabusi.. oare cum reuseam? Ei bine, acum nu mai e cazul. Nu mai chinui eu bietele fiinte, ma chinuie ele pe mine. Chiar fara sa-si dea seama...
De asta nu pot eu sa merg la picnic ca toti oamenii. De asta nu pot sa merg cu cortul (aici mai sunt si alte motive - in principal pentru ca sunt rasfatata, dar despre asta alta data), de asta nu pot sa fac o gramada de lucruri. De frica. De frica de insecte...
Nu va chinuiti sa-mi spuneti sa merg la psiholog. Am fost. Nu ne-am inteles, nu am cazut de acord.
PS. Cand eram muuult mai mica prindeam carabusi.. oare cum reuseam? Ei bine, acum nu mai e cazul. Nu mai chinui eu bietele fiinte, ma chinuie ele pe mine. Chiar fara sa-si dea seama...
miercuri, 15 iulie 2009
Leapsa
Leapsa de la Alex.
1. Luati cartea cea mai la îndemâna, deschideti la pagina 18 si scrieti aici al 4-lea rând:
Sunt poze. E un album de arta.
2. Fara sa verificati, cât e ora?
1:20.
3. Verificati!
1:24.
4. Cum sunteti îmbracat(a)?
PJ.
5. Înainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
La televizor.
6. Ce zgomot auziti în afara celui al calculatorului?
Muzica. M.I.A. - Paper Planes.
7. Când ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
Astazi. Am baut, am povestit si am ras.
8. Ce ati visat ieri noapte?
Nu-mi amintesc. Dorm f profund, nu tin niciodata minte ce visez.
9. Când ati râs ultima data?
Astazi, cand trebuia sa explic unde sunt - pe drum. Pe drum unde? Pe drum.
10. Ce aveti pe peretii încaperii unde sunteti?
Mobila.
11. Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
Pace pe pamant. Un stripper. Ba nu, un restaurant. Ba nu, o masina.. nu stiu. Sa fim realisti, asta nu se intampla peste noapte.
12. Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
S-a intamplat de mult... nu-mi amintesc.
13. Ati vazut ceva neobisnuit astazi?
Da. Ma uitam pe Travel and Living si tipul manca gandaci. Vii! Eu nici nu pot sa-i vad asa.. si el ii manca. Vii!
14. Ce parere aveti despre acest chestionar?
Nu e facut sa fie nici funny, nici serios... pierdere de timp.
15. Spuneti-ne ceva ce nu stim înca.
Imi place sa ma contrazic.
16. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de o fetita?
Diana? Nu, asta-i numele meu. Dara, Mara, Oana.. depinde si de tatic.
17. Si daca ar fi vorba de un baiat?
Radu, Adi, Marius.. din nou, depinde si de tatic.
18. V-ati gândit deja sa locuiti în strainatate?
Da. Dar voi reveni in tara.
19. Ce ati dori ca Dumnezeu sa va spuna când intrati pe portile Raiului?
Imi pare rau ca te-am luat de langa cei dragi, vor veni si ei curand. Fii fericita!
20. Daca ati putea schimba ceva in lume (în afara de politica), ce ati schimba?
Barbatii in femei si femeile in barbati, pentru 3 zile.
21. Va place sa dansati?
Dansul e un subiect complicat...
22. George Bush?
Ce e cu el?
23. Ce ati vazut la televizor ultima data?
Miami Ink.
24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa preia acest chestionar?
Bogdan
Razvan
Alex
PatruActe
vineri, 3 iulie 2009
Iritare
Sunt iritata. TOTUL ma irita. Sunt revoltata! Sunt suparata! Sunt nervoasa! Traim intr-o tara de analfabeti, intr-o societate in care valoarea principala este banul, care nu are nici un fel de principii si valori morale, intr-o societate care promoveaza incultura si imoralitatea.
Mass-media influenteaza masele cu emisiuni de tot cacatul, promoveaza adevarate valori - Simona Senzual, Roxy manelista (de asta nu am auzit decat ieri) si cel(sau cea?!) mai tare, marele(sau marea?!) si celebrul(sau celebra?!) Naomi...
Cum poti sa spui ca tu dai ce se vinde? Inteleg ca se cauta profitul, dar nu exista si o responsabilitate morala fata de public?
Media are o putere imensa. Dirijeaza si orienteaza opinia publica, promoveaza valori - pozitive sau negative, ridica sau coboara oameni. Iar in tara noastra, jurnalistii nu inteleg puterea pe care o au. Ei au creat aceste vedete, ei ar avea puterea sa le detroneze. De ce nu se ia nici o masura? Publicul e ca un catel.. cum il cresti asa-l ai. Daca-l obisnuiesti cu unele lucruri, e greu sa i le negi apoi. Dar nu imposibil. Mi-ar placea sa fie promovate adevarate valori si personalitati. As vrea ca lumea cand aude de muzica romaneasca sa nu se mai gandeasca la manele, cand aude de politica sa nu se gandeasca la Vanghelie, Becali, etc., cand aude de vedete sa nu se gandeasca la cele mentionate anterior. Avem si noi oameni de valoare, de ce sa nu-i promovam asa cum trebuie? De ce-i tinem ascunsi si nu-i lasam pe toti sa se bucure de ei?
Si de ce trebuie sa mulgem un subiect pana nu mai da lapte? Gen stirea despre moartea lui Michael Jackson. De ce trebuia facut atata scandal? Nu ajungea o stire, un reportaj? S-a intins totul, s-a lungit mai mult decat trebuia, s-a dramatizat exagerat de mult, pana s-a si pierdut esentialul - un om a murit.
La cum stau lucrurile in momentul de fata, nu trebuie sa ne miram ca cei mai multi oameni nu stiu sa vorbeasca romaneste corect, darmite sa scrie.Cum poti sa nu stii ca scrii in limba materna? Cum poti sa nu cunosti conceptul de cratima? Educatie 0? Ce e cu sistemul de invatamant de la noi? Cand a decazut atat de tare? Sunt eu printre putinii norocosi care au nimerit un profesor capabil, competent? Ce fac copii la scoala in ziua de azi? Nu invata nimic? Isi etaleaza doar tinutele, telefoanele, fitele? Profesorii nu isi dau silinta deloc? Sunt convinsa ca exista si elevi dornici sa invete care se lovesc de o lipsa de chef a profesorului care intarzie jumatate de ora.. dar despre sistemul nostru de educatie, alta data.
Cum pot unii sa spuna "stiu sa scriu corect, dar scriu destul corect la faculta', nu si pe mess"? Am vazut negru cand am auzit chestia asta. E chiar asa un chin sa scrii corect? Trebuie sa te chinui, sa-ti dai silinta, sa fii mereu atent? Nu pot sa vad lucrurile asa. Pentru mine nu e un chin, e ceva normal... e "parte din mine". E o chestie elementara de bun simt. Scriind corect, te respecti pe tine in primul rand. Arati ca ai un gram de cultura...Trebuie sa explic diferenta dintre ia si i-a, sau si s-au, iar si i-ar? Sunt lucruri elementare. Puneti mana pe o carte de gramatica! Daca nu va place mirosul hartiei, gasiti pe net locuri unde sa invatati. Si nu e doar problema cratimei... Nu stim sa facem acordul intre subiect si predicat, pleonesmele se aud din ce in e mai des, "care este" intra incet-incet in vocabular, "deci" e repetat obsesiv, fi e scris sau doar cu un i sau doar cu doi, "ca si" folosit in loc de "ca" (sensul: in calitate de), "dupa" in loc de "de pe".. si lista poate continua.
Si mai am o problema cu "scrisul messengerian", cu k si y, imposibil de descifrat. Detalii aici.
Nu spun ca eu nu gresesc niciodata, ca scriu si vorbesc exagerat de bine, dar nu fac unele greseli elementare si am bazele gramaticii. Iar daca am vreo nelamurire, intreb, caut...
Nu scriu cu diacritice, mi se pare oarecum incomod. Nu sunt obisnuita cu ele si ma incetinesc destul de tare. Dar acum imi dau silinta sa ma obisnuiesc sa le folosesc, iar peste cateva zile, saptamani, am sa scriu cu diacritice.
Ca punct de plecare, recomand gramatica limbii romane. Pentru greseli frecvente, dexonline.
Mass-media influenteaza masele cu emisiuni de tot cacatul, promoveaza adevarate valori - Simona Senzual, Roxy manelista (de asta nu am auzit decat ieri) si cel(sau cea?!) mai tare, marele(sau marea?!) si celebrul(sau celebra?!) Naomi...
Cum poti sa spui ca tu dai ce se vinde? Inteleg ca se cauta profitul, dar nu exista si o responsabilitate morala fata de public?
Media are o putere imensa. Dirijeaza si orienteaza opinia publica, promoveaza valori - pozitive sau negative, ridica sau coboara oameni. Iar in tara noastra, jurnalistii nu inteleg puterea pe care o au. Ei au creat aceste vedete, ei ar avea puterea sa le detroneze. De ce nu se ia nici o masura? Publicul e ca un catel.. cum il cresti asa-l ai. Daca-l obisnuiesti cu unele lucruri, e greu sa i le negi apoi. Dar nu imposibil. Mi-ar placea sa fie promovate adevarate valori si personalitati. As vrea ca lumea cand aude de muzica romaneasca sa nu se mai gandeasca la manele, cand aude de politica sa nu se gandeasca la Vanghelie, Becali, etc., cand aude de vedete sa nu se gandeasca la cele mentionate anterior. Avem si noi oameni de valoare, de ce sa nu-i promovam asa cum trebuie? De ce-i tinem ascunsi si nu-i lasam pe toti sa se bucure de ei?
Si de ce trebuie sa mulgem un subiect pana nu mai da lapte? Gen stirea despre moartea lui Michael Jackson. De ce trebuia facut atata scandal? Nu ajungea o stire, un reportaj? S-a intins totul, s-a lungit mai mult decat trebuia, s-a dramatizat exagerat de mult, pana s-a si pierdut esentialul - un om a murit.
La cum stau lucrurile in momentul de fata, nu trebuie sa ne miram ca cei mai multi oameni nu stiu sa vorbeasca romaneste corect, darmite sa scrie.Cum poti sa nu stii ca scrii in limba materna? Cum poti sa nu cunosti conceptul de cratima? Educatie 0? Ce e cu sistemul de invatamant de la noi? Cand a decazut atat de tare? Sunt eu printre putinii norocosi care au nimerit un profesor capabil, competent? Ce fac copii la scoala in ziua de azi? Nu invata nimic? Isi etaleaza doar tinutele, telefoanele, fitele? Profesorii nu isi dau silinta deloc? Sunt convinsa ca exista si elevi dornici sa invete care se lovesc de o lipsa de chef a profesorului care intarzie jumatate de ora.. dar despre sistemul nostru de educatie, alta data.
Cum pot unii sa spuna "stiu sa scriu corect, dar scriu destul corect la faculta', nu si pe mess"? Am vazut negru cand am auzit chestia asta. E chiar asa un chin sa scrii corect? Trebuie sa te chinui, sa-ti dai silinta, sa fii mereu atent? Nu pot sa vad lucrurile asa. Pentru mine nu e un chin, e ceva normal... e "parte din mine". E o chestie elementara de bun simt. Scriind corect, te respecti pe tine in primul rand. Arati ca ai un gram de cultura...Trebuie sa explic diferenta dintre ia si i-a, sau si s-au, iar si i-ar? Sunt lucruri elementare. Puneti mana pe o carte de gramatica! Daca nu va place mirosul hartiei, gasiti pe net locuri unde sa invatati. Si nu e doar problema cratimei... Nu stim sa facem acordul intre subiect si predicat, pleonesmele se aud din ce in e mai des, "care este" intra incet-incet in vocabular, "deci" e repetat obsesiv, fi e scris sau doar cu un i sau doar cu doi, "ca si" folosit in loc de "ca" (sensul: in calitate de), "dupa" in loc de "de pe".. si lista poate continua.
Si mai am o problema cu "scrisul messengerian", cu k si y, imposibil de descifrat. Detalii aici.
Nu spun ca eu nu gresesc niciodata, ca scriu si vorbesc exagerat de bine, dar nu fac unele greseli elementare si am bazele gramaticii. Iar daca am vreo nelamurire, intreb, caut...
Nu scriu cu diacritice, mi se pare oarecum incomod. Nu sunt obisnuita cu ele si ma incetinesc destul de tare. Dar acum imi dau silinta sa ma obisnuiesc sa le folosesc, iar peste cateva zile, saptamani, am sa scriu cu diacritice.
Ca punct de plecare, recomand gramatica limbii romane. Pentru greseli frecvente, dexonline.
Ganduri din Microbuz
Iar calatoresc. Merg spre casa. Sunt intr-un microbuz, cu un sofer nervos - claxoneaza de numa-numa ca nu-l lasa unu' sa iasa din parcare. Eh, pare mai irascibil omul de felul lui; vad ca si cu masinuta e nervos. Calca pedadelele alea fara mila. Accelereaza, accelereaza.. franaaaa. Suntem inca in oras, nu trebuie sa fie asa de agitat... ca nu ajuta la nimic. Numai ma streseaza si pe mine pt ca nu-mi pot tine lap-ul in brate bine. Oricum sunt nervoasa azi. Am sa scriu si despre asta, promit. De fapt, scriu in paralel cele 2 posturi, iar pt celalalt am mai multa inspiratie. Dar sa revin la drumul meu... si la impresiile din microbuz. (am scris si din tren, din autobuz)Sunt o eroina. Am reusit azi chestii imposibile. Nu imi vine sa cred ce am reusit sa fac (iar a franat - incredibil). Continui sa ma mir cum am reusit sa car toate chestiile pe care le-am carat. Ruxacelul cu laptopul - de fapt numai ruxacel nu e la cele 4 kg pe care le are, o sacosa, bonsaiul (bonsi meu va saluta pe toti - nu e suparat nici pt ca ati vrut sa-l fumati, sa faceti foc din el, sa-l aruncati pe fereastra nici pentru alte ganduri rele pe care le-ati avut.) si 2 pungi cu gunoi. (Am oprit sa alimentam, iau si eu o pauza sa-mi curat laptopul. Of.. si am pornit si iar a abuzat soferul de claxon. Foloseste-l dom'le doar cand trebuie sa-l folosesti.) Intre ele, am mai si vorbit la telefon, nu stiu cum am tinut si telefonul cu umarul - da, vorbesc exagerat de mult la telefon, cum am reusit sa inchid usa casei sau ce am facut apoi cu cheile. Cert e ca dupa ce am plecat si m-am urcat cu bagajele intr-un taxi (nu, gunoiul nu l-am luat cu mine, el a ajuns intr-un tomberon) l-am innebunit pe saracul sofer cu rugaminti de a opri putin pana verific eu daca mi-am luat tot. Tot, adica chei, telefon, bani. Daca le am pe astea, pot sa ma descurc in orice conditii. Dupa chei am cautat destul de mult, erau de negasit. In agitatia si ingramadeala creata, nu mai stiam daca le-am lasat in usa sau daca le-am luat, iar daca le-am luat, unde le puteam pune? Le-am gasit dupa cautari indelungate.. tocmai in buzunar.
Am ajuns si in autogara, a venit si masinuta, mi-am pus bagajele in spate, m-am urcat pe locul meu si.. in momentul ala a inceput o ploaie de vara, cu bulbuci. Da, plange Clujul dupa mine :) Stie totusi ca ma intorc curand, asa ca ploaia s-a oprit destul de repede, lasand in urma numeroase balti, care mai de care mai adanci... (au sa diapara in doua saptamani cu siguranta).
Drumul continua, destul de frumos, de lin, de repede, pe acordurile muzicii de la Europa Fm. In momentul asta Belinda Carlise ne canta Cirles in the Sun... E pe aici o pustoaica care vorbeste incontinuu. S-a trezit de 35 minute si nu a tacut deloc. Ii cunosc toti colegii, toti prietenii, iubitii, toata familia. Diriginta lor e ok, dar nu-i duce in excursii, nu-i duce nici la piscina. A devenit rea de cand a suparat-o X, e rea, da-n sensul bun. Marius e atat de frumos, alea 2 colege o enerveaza si-i spun ca e ..tocilara, dar ea nu le baga in seama... Are o voce atat de stridenta, cred ca se aude in tot autocarul. Acum mai si canta. Nu am eu ureche muzicala, dar pot sa-mi dau seama ca nu canta bine. Acum poate sa-i dea inainte cu cantatul, e Puya. Cu piesa asta nu poate sa dea gres... hip-hop poate oricine. Si asculta muzica romaneasca din greu, nu exista piesa romaneasca pe care sa nu o stie. Si iar ajung la mass-media si la influenta asupra copiilor. Asta in postul urmator, promit.
Si drumul meu s-a sfarsit.. si eu am ajuns acasa, la mama, la Gabi, la catel. Am sa pun poze cu Maia, o nebuna de catea "cu personalitate", care nu are stare deloc...
sâmbătă, 27 iunie 2009
Gata Sesiunea
S-a terminat (in sfarsit!!!) dupa 5 saptamani lungi si grele. Trei de sesiune si doua de presesiune. Si dupa cum bine se stie, cele 2 sapt de presesiune sunt mai aglomerate si mai pline decat cele din sesiune. Dar mai conteaza asta? Important e ca a trecut.
Si nu a trecut oricum, ci cu bine. Le-am luat pe toate. :) Da, sunt tare mandra de mine.
Acum nu am sa mai pot sa folosesc scuze gen nu scriu pentru ca nu am timp, e sesiune. Dar nu imi fac griji, sigur gasesc altceva. Alt pretext, alt motiv. Oare de ce am nevoie de pretext, daca chiar imi place? Sigur am sa rezolv enigma curand.
Nu vreau decat sa dorm, dorm, dorm, dorm, dorm.. De fapt, pornesc chiar acum. Ma duc sa-mi incep vacanta.. domind...
Acum nu am sa mai pot sa folosesc scuze gen nu scriu pentru ca nu am timp, e sesiune. Dar nu imi fac griji, sigur gasesc altceva. Alt pretext, alt motiv. Oare de ce am nevoie de pretext, daca chiar imi place? Sigur am sa rezolv enigma curand.
Nu vreau decat sa dorm, dorm, dorm, dorm, dorm.. De fapt, pornesc chiar acum. Ma duc sa-mi incep vacanta.. domind...
miercuri, 24 iunie 2009
Culori
Dupa multa vreme, scriu iar pe blog. Nu, nu am uitat de el. Am sa folosesc sesiunea drept scuza pentru lipsa de timp, chef si inspiratie care m-a lovit in ultima perioada.
Nici in momentul asta nu stiu exact despre ce sa scriu. Ma gandesc ca am sa-mi dau seama pe parcurs. Uneori am atat de multe idei, dar nu le pot asterne pe.. sticla, degetele nu-si gasesc locul pe taste, privirea imi aluneca in gol, randurile incep sa fuga. Alteori, sunt atat de amestecate firele ideilor incat nu reusesc sa le descurc sub nici o forma. Nu-mi dau seama unde incepe un gand, unde se termina altul.. sunt atat de diferite si totusi atat de asemanatoare toate. Caut o convergenta care nu pare sa se arate. Decat sa ma complac in situatia asta de amorteala, mai bine scriu despre nimic. Despre inspiratie. Sau poate despre lipsa ei. Poate o muza va raspunde chemarii mele. Incepusem candva sa scriu despre culori. Am abandonat ideea, nu stiu de ce.
Culorile sunt peste tot, desi le ignoram adesea. Ne influenteaza atat de tare.. Uneori le asociem si un miros, inconstient si involuntar. Cand vad verde crud, ma gandesc la mirosul ierbii proaspat cosite, apoi mintea mea fuge repede-repede la toamna, la capitele de fan si la galben-maroniul lor. Iar daca am ajuns la toamna, apar gusturile. Pere aurii dulci si zemoase, mere rosii, acrisoare (stiati ca 25% din volumul marului e aer? - de aceea plutesc) gutui (ce-as manca un compot acum), stuguri (muuust), prune... si iar ajung la culori. Ce culoare au prunele? Violet, mov, indigo.. nuante diverse. Movul e culoarea artistilor sau nu stiu eu bine? Stimuleaza imaginatia copiilor? Vad ca iar deviez. Imi place albastrul, pt ca nu-l asociez cu tristetea. Imi place albastrul cerului senin - sentimentul de libertate, nesfarsire, eternitate. Imi place prospetimea verdelui, energia portocaliului, forta violetului si puritatea albului. Imi place soarele, dar nu galbenul - il asociez intr-un mod ciudat si nedrept cu boala. Imi place pamantul, dar nu maroul. Griul imi displace cel mai tare.. e culoarea cerului din timpul ploii, culoarea cenusii dupa stingerea focului (moartea pasiunii, oare?), amestec intre alb si negru, calea de mijloc, pt oamenii nehotarati. Negru? Am impresia ca e o culoare puternica, demna.
Oamenii si culorile? Da, tot ce se poate. Pentru ca unele sentimente sunt asociate cu culorile, iar oamenii ne trezesc sentimente... Nu pot sa spun ca
fiecare persoana are o culoare a lui, dar unii se remarca prin ceva. Nu ma refer la culorile care ne stau bine si cu care ne imbracam adesea, normal. Calitatile si defectele noastre ne definesc.. si aici iar ma pierd si incep alt subiect. Despre oameni, viata, dragoste se poate scrie la nesfarsit. Fiecare are cate o alta viziune, fiecare vede lucrurile cumva - altcumva. Si toate variantele sunt bune, nu poti sa gresesti..
Am sa revin. Nu asupra culorilor. Am sa revin la oameni, viata.. sau poate nu. Dupa cum am inspiratie. Dar am sa incerc sa scriu mai des, cu siguranta.
Oamenii si culorile? Da, tot ce se poate. Pentru ca unele sentimente sunt asociate cu culorile, iar oamenii ne trezesc sentimente... Nu pot sa spun ca
fiecare persoana are o culoare a lui, dar unii se remarca prin ceva. Nu ma refer la culorile care ne stau bine si cu care ne imbracam adesea, normal. Calitatile si defectele noastre ne definesc.. si aici iar ma pierd si incep alt subiect. Despre oameni, viata, dragoste se poate scrie la nesfarsit. Fiecare are cate o alta viziune, fiecare vede lucrurile cumva - altcumva. Si toate variantele sunt bune, nu poti sa gresesti..
Am sa revin. Nu asupra culorilor. Am sa revin la oameni, viata.. sau poate nu. Dupa cum am inspiratie. Dar am sa incerc sa scriu mai des, cu siguranta.
sâmbătă, 13 iunie 2009
Intrebare ciudata
E sesiune, e stres, oboseala, plictiseala. Ca sa-mi aerisesc mintea si sa capat forte noi de invatat, am iesit sa ma plimb putintel. Am primit un fluturas, reclama la un club de prin Cluj, nu dau nume, nu fac publicitate - nu merita, nu de alta. Si aici incepe povestea.. am citit jos, undeva :
Fetele : intrare libera
Baietii : 20 lei
Cu Studcard, reducere 50%
Fetele : intrare libera
Baietii : 20 lei
Cu Studcard, reducere 50%
Mintea mea bolnava si obosita si-a pus automat intrebarea: Travestitii in ce categorie se incadreaza? Voi ce ziceti?
Am impresia ca ar trebui sa fie undeva la mijloc totusi. Nici nici, deci sa plateasca 10 lei. Si daca au Studcard, 5 lei. Sau totusi, sa-i lasam sa intre pe gratis? Sau sa nu-i lasam sa intre? Nu cred ca e cea mai buna solutie. Sunt totusi oameni, trebuie acceptati... chiar si asa cum sunt.
Am niste curiozitati tare ciudate in sesiune, stiu. Am sa ma interesez care e politica clubului, chiar vreau sa stiu.
Am impresia ca ar trebui sa fie undeva la mijloc totusi. Nici nici, deci sa plateasca 10 lei. Si daca au Studcard, 5 lei. Sau totusi, sa-i lasam sa intre pe gratis? Sau sa nu-i lasam sa intre? Nu cred ca e cea mai buna solutie. Sunt totusi oameni, trebuie acceptati... chiar si asa cum sunt.
Am niste curiozitati tare ciudate in sesiune, stiu. Am sa ma interesez care e politica clubului, chiar vreau sa stiu.
joi, 28 mai 2009
Stres
Ma plictisesc. Afara ploua. Cerul e extrem de intunecat, de jos, de apasator. Nu-mi mai gasesc cuvintele. Nu stiu pe unde le-am pierdut. Se apropie sesiunea, ar trebui sa invat, sa lucrez. Am atatea de facut si nimic nu mi se leaga de maini. Citesc pe o placuta de lemn primita cadou "Adevarata placere nu e cand nu ai nimic de facut, ci cand ai o multime de treburi de facut si nu faci nimic." Sunt stresata. Vreau sa rad. Mi-e doar sa.. rad, sa vorbesc, sa povestesc, sa ies undeva. M-am saturat sa fiu posomorata, trista, nefericita, stresata. Asta e cuvantul zilei - stres. M-am saturat de tot. Nu mai vreau. Nu mai vreau sa aud lumea ca raspunde in 2 peri, ca e posomorata, posaca.
Stiu ca pentru fiecare din noi problemele noastre sunt cele mai mari. Doar ca unii le mai tinem si pentru noi. Pentru ca adevarul e ca pe nimeni nu intereseaza ce si cum.. si daca ai o problema, gandeste-te ca altii au mii de ele. Nu e o placere pt nimeni sa ne auda doar posomorati. Incercati sa vedeti optimist totul. Nu e sfarsitul lumii ca nu ai facut un laborator sau ca nu ai predat inca o tema. Nu e asa o mare tragedie nici daca nu iei un examen practic cu 10, sau daca.. lasi un examen pe toamna. Cheer up ppl! Suntem atat de mici intr-un univers atat de mare.. suntem ca un fir de nisip pe planeta asta, plina de atatia oameni, de culori, de sunete. Haideti sa fim o pata de culoare. Sa incercam sa-i inveselim pe ceilalti. Sa nu ne lasam furati de ganduri si de probleme... problemele pe care le avem acum nici nu sunt atat de mari. Adevaratele probleme au sa vina...
Incerc sa inchei optimist, incerc sa fac oamenii sa devina mai constienti de cei din jur. Incerc sa.. incerc ceva degeaba, dar macar incerc...
duminică, 17 mai 2009
O noapte plina
Realizez acum ca am cam neglijat blogul. Desi am atatea de spus, e mai greu sa astern pe "hartie" gandurile care mi se invart in cap. Trebuie sa rezum doua saptamani pline, atat de fericire, cat si de dezamagiri, de lucruri bune si rele.Am sa incep cu seara-noaptea trecuta, pt ca a fost superba. M-am simtit extrem de bine.
Ce am facut? Pai ce nu am facut cred ca e intrebarea buna. Am fost la concert, pe langa Sala Sporturilor. Ce concert? Detalii.. Au fost Parazitii, da, da.. "aia mici si negri care recita si nu canta".. oamenii au facut show, atmosfera a fost super faina. Ah, uitasem sa va spun. Am ajutat la organizarea concertului, cat de cat. Cei din consortiul organizatiilor studentesti l-au organizat, in mare masura. Am facut si eu cate ceva. Am impartit fluturasi, am lipit afise si cel mai important, i-am sustinut moral.. fara sustinerea mea morala nu cred ca se putea organiza nimic. Glumesc si eu, ca sa va spun cum am ajuns atat de aproape de scena, de partea cealalta a barierelor, pe parte privilegiata, fara ecuson de organizator -m-au lasat cei pe care i-am sustinut moral. Spen ca-n seara asta sa nu uite nimeni de mine, si sa-mi faca ecuson. Dream on, Dream on.. (Aerosmisth chiar nu are nici o legatura; oamenii aia chiar canta bine)
Dupa concert, am fost la muzee. Noaptea alba a muzeelor e o initiativa de culturalizare a tinerilor si nu numai. Pentru ca daca e pe gratis, desi dezinteresat, romanul trage o vizita la muzeu. Ca nu poate rata ocazia de a merge pe gratis undeva. Si dupa ce vede ce si cum... poate se mai intoarce. Evenimentul e extrem de bine gandit, mai ales in conditiile in care nu e deschis chiar tot muzeul ci doar o parte micuta, exact atat cat e nevoie sa trezeasca interesul oamenilor. Ma rog, al unor oameni.
Iar in final.. am ramas la muzeul de Arta, la "De gustibus et coloribus", un targ de produse alimentare si concerte. Si ce bunatati gateau oamenii aia.. numai chestii una si una. Mi-am amintit de costita mancata in Viena, am sa pun poze, ca sa salivati - chiar si numai la vederea ei, ca de gust nu va mai spun...Si la targ vedeai produse romanesti peste tot - slanina, cas, bunatati de-ale noastre, autohtone. Si.. cantau "muzicantii", oamenii dansau, ce atmosfera, ce veselie, ce voie-buna, ce spectacol!
M-am simtit extrem de bine, seara a fost superba, compania la fel. Si ma bucur f tare ca am fost la toate astea si ca nu am ratat nimiiiic.
Ce voi face azi? Ma duc la "Ziua Lumanarilor Aprinse", la Compact si Vank si.. apoi mai vad eu. :) Sper sa fie o seara la fel de frumoasa ca cea de aseara.
Concert Parazitii
In curtea Muzeului de arta - "De gustibus et coloribus"
Costita din Viena
Dupa concert, am fost la muzee. Noaptea alba a muzeelor e o initiativa de culturalizare a tinerilor si nu numai. Pentru ca daca e pe gratis, desi dezinteresat, romanul trage o vizita la muzeu. Ca nu poate rata ocazia de a merge pe gratis undeva. Si dupa ce vede ce si cum... poate se mai intoarce. Evenimentul e extrem de bine gandit, mai ales in conditiile in care nu e deschis chiar tot muzeul ci doar o parte micuta, exact atat cat e nevoie sa trezeasca interesul oamenilor. Ma rog, al unor oameni.
Iar in final.. am ramas la muzeul de Arta, la "De gustibus et coloribus", un targ de produse alimentare si concerte. Si ce bunatati gateau oamenii aia.. numai chestii una si una. Mi-am amintit de costita mancata in Viena, am sa pun poze, ca sa salivati - chiar si numai la vederea ei, ca de gust nu va mai spun...Si la targ vedeai produse romanesti peste tot - slanina, cas, bunatati de-ale noastre, autohtone. Si.. cantau "muzicantii", oamenii dansau, ce atmosfera, ce veselie, ce voie-buna, ce spectacol!
M-am simtit extrem de bine, seara a fost superba, compania la fel. Si ma bucur f tare ca am fost la toate astea si ca nu am ratat nimiiiic.
Ce voi face azi? Ma duc la "Ziua Lumanarilor Aprinse", la Compact si Vank si.. apoi mai vad eu. :) Sper sa fie o seara la fel de frumoasa ca cea de aseara.
Concert Parazitii
In curtea Muzeului de arta - "De gustibus et coloribus"
Costita din Viena
sâmbătă, 9 mai 2009
Miroase a fericire
Imi doresc atat de tare sa scriu despre fericire. Si as vrea sa formulez atat de frumos, sa fie ceva impresionant, ca toata lumea sa inteleaga ce simt. Azi fericirea pluteste in aer. E peste tot. te invaluie, te cuprinde.. nu ai cum sa scapi. Si tot universul comploteaza pentru ca eu sa simt cat mai profund senzatia.
Vantul poarta rasul zglobiu al tinerilor, parfumul florilor, mirosul de ploaie, iarba proaspat taiata, buchetul aromat al vinului si amintiri din vremurile de demult. Pe fundal se aud acorduri din Joe Dassin:
Soarele se pregateste de culcare. Se retrage si lasa in urma o dara rosiatica, ca o lacrima difuza. Ii pare rau ca ziua se termina. Desi obositoare, i-a placut sa se uite la noi, omuletii cei mici si grabiti, vorbareti si nehotarati. Ne-a ocrotit cum a stiut el mai bine, ne-a dat lumina si caldura, ca sa crestem, sa ne dezvoltam, sa inflorim. Nici macar nori nu au putut sa i se impotriveasca si au renuntat sa incerce sa-l eclipseze. Azi, el a castigat confruntarea. El a cucerit vazduhul.
Pana si luna e fericita. Se dezminte.. si nu minte pe nimeni. E perfect rotunda. Se uite la noi si zambeste. Vegheaza asupra lacului. Isi reflecta imaginea atat de clar, atat de frumos.. ai spune ca e indragostita. Se poarta ca o fetita rusinoasa si se ascunde dupa cate un nor, dar nu zaboveste prea mult pe acolo si-si afiseaza apoi cele mai frumoase tinute -cele pale, cele galbene si cele portocalii catre final. Se pregateste de intalnirea din zori, cu soarele. Cei doi sunt prieteni vechi..
Pe unde ma uit, nu vad decat bucurie. Un cuplu de batranei -se tin de brat si dupa atatia ani; doi tineri care se plimba de mana; doi porumbei care se harjonesc. In vazduh rasuna
Si trebuie sa trec peste unele limite pe care mi le-am pus fara sa-mi dau seama. Trebuie sa trec peste toate ideile preconcepute.. sa nu ma mai stresez ca as putea spune ceva nepotrivit, ca as putea sa fac o impresie gresita.. Nu am decat de pierdut de pe urma analizarii prea amanuntite a unei situatii sau a unor gesturi, reactii.
"Aux Champs-Elysées, aux Champs-Elysées.Esti impins la visare...
Aux Champs-Elysées, aux Champs-Elysées"
Soarele se pregateste de culcare. Se retrage si lasa in urma o dara rosiatica, ca o lacrima difuza. Ii pare rau ca ziua se termina. Desi obositoare, i-a placut sa se uite la noi, omuletii cei mici si grabiti, vorbareti si nehotarati. Ne-a ocrotit cum a stiut el mai bine, ne-a dat lumina si caldura, ca sa crestem, sa ne dezvoltam, sa inflorim. Nici macar nori nu au putut sa i se impotriveasca si au renuntat sa incerce sa-l eclipseze. Azi, el a castigat confruntarea. El a cucerit vazduhul.
Pana si luna e fericita. Se dezminte.. si nu minte pe nimeni. E perfect rotunda. Se uite la noi si zambeste. Vegheaza asupra lacului. Isi reflecta imaginea atat de clar, atat de frumos.. ai spune ca e indragostita. Se poarta ca o fetita rusinoasa si se ascunde dupa cate un nor, dar nu zaboveste prea mult pe acolo si-si afiseaza apoi cele mai frumoase tinute -cele pale, cele galbene si cele portocalii catre final. Se pregateste de intalnirea din zori, cu soarele. Cei doi sunt prieteni vechi..
Pe unde ma uit, nu vad decat bucurie. Un cuplu de batranei -se tin de brat si dupa atatia ani; doi tineri care se plimba de mana; doi porumbei care se harjonesc. In vazduh rasuna
"Tous les oiseaux du point du jour chantent l'amour..."Si cum sa nu ma bucur de toate lucrurile astea? Dupa o saptamana plina, in care nu am avut timp de nimic... imi dau seama cat de tare le-am dus dorul. Cat de mult mi-au lipsit si soarele si luna, si galagia -in general enervanta- de pe strada, si bucuria de a ma plimba singura, si mirosul care se simte in general in aer -chiar si de fum, si cantecul pasarilor.. si tot. Si iar imi dau seama cat de fericita si norocoasa sunt. Am tot ce-mi doresc, imi permit luxul de a avea timp sa le admir pe toate, sa rad, sa cant, sa visez, sa visez. Am langa mine oameni extraordinari, o familie iubitoare si intelegatoare si posibilitati nelimitate. Trebuie sa invat sa profit de toate sansele care mi se ofera, mai ales ca sunt atat de multe... dar sa nu uit totodata ca fiecare lucru se face la timpul lui.
Si trebuie sa trec peste unele limite pe care mi le-am pus fara sa-mi dau seama. Trebuie sa trec peste toate ideile preconcepute.. sa nu ma mai stresez ca as putea spune ceva nepotrivit, ca as putea sa fac o impresie gresita.. Nu am decat de pierdut de pe urma analizarii prea amanuntite a unei situatii sau a unor gesturi, reactii.
"Je m'baladais sur l'avenue le coeur ouvert à l'inconnu
J'avais envie de dire bonjour à n'importe qui
N'importe qui et ce fut toi, je t'ai dit n'importe quoi
Il suffisait de te parler, pour t'apprivoiser " ....
miercuri, 6 mai 2009
marți, 5 mai 2009
Stick
Mi-am pierdut Stick-ul.Mi-am pierdut stick-ul se traduce de fapt asa: mi-am uitat stick-ul intr-un lab, la facultate. Cum am putut sa fiu asa idioata? Eh, mai am si io scapari, ca toata lumea. Problema e ca nu mi-am pierdut doar stick-ul, ci si datele de pe el. E asa frustrant. M-as bucura sa-l gasesc, dar adevarul e ca nici macar nu indraznesc sa ma gandesc la asta. E o fantezie. Cum sa-mi gasesc stick-ul? Era un stick de 8 Gb, cine mi l-ar inapoia frumos? "Uite Diana, cred ca ti-ai pierdut stick-ul... ma gandeam ca poate-l vrei inapoi!" Cum sa nu.. asta nu se intampla nici in vise.
Is nervoasa pe mine. Cum am putut sa fiu asa aiurita? E prima data cand pierd/ratacesc ceva in viata mea. Poate de asta's si mai nervoasa. Nu is obisnuita sa fiu asa. In general sunt mai ordonata, organizata, metodica. Stiu in dezordinea mea unde imi sunt lucrurile mereu. Nu-mi vine sa cred ca l-am pierdut. Stiu ca chestii din astea se intampla, dar nu mie. Adica.. de acum si mie, se pare.
Enervant. Frustrant. Trist. Pierdut.
PS. Daca gasiti un stick HP, rosu cu albastru, de 8 GB, sa ma anuntati. Poate e al meu. (Inca visez!)
sâmbătă, 2 mai 2009
Ganduri din autobuz
E sambata. Ma intorc deja acasa, in Cluj. Ma bucur ca mi-am revazut familia, chiar si numai pt o perioada scurta. Ma bucur si ca ma intorc la Cluj... Ajung sa nu stiu ce ma bucura mai tare, sa ma simt divizata intre cele doua locuri din ce in ce mai tare. Peste putina vreme nu o sa mai stiu ce-mi doresc mai tare, unde imi place mai mult si unde ma simt mai bine. Fiecare loc are plusuri si minusuri.
Lipsa mamei mele, de care sunt extrem de apropiata ma sfasie uneori. Mama e singura persoana care sunt convinsa ca nu-mi vrea decat binele si care-mi spune adevarul, chiar si cu riscul de a ma supara. Mama nu o sa-mi spuna niciodata "Diana, nu trebuie sa slabesti, esti numai bine." O sa-mi spuna ceva de genul "Grasana mea, ce mai faci?". Nu o sa-mi spuna niciodata ca-mi sta mai bine cu parul lung decat scurt. Nu imi va spune ca imi sta bine in rochita care-mi place atat de mult, daca imi scoate in evidenta fundul cel mare. Si pe toate mi le va spune din suflet, cat poate de frumos, pt ca-mi vrea binele si ma iubeste. Si nu ma va obliga niciodata sa fac ceva ce nu-mi place, nu-mi va interzice nici sa-mi las parul lung, nici sa-mi iau rochita, nici sa fumez, nici sa beau. Ea doar imi va sugera frumos, mai mult sau mai putin discret ca nu e bine. Ca nu ar trebui. Isi va spune parerea. In mare parte, am sa o ascult. Dar nu mereu.. pt ca sunt incapatanata si nu inteleg pe moment ca nu face nimic cu rautate, pt ca dragostea ei e cea mai pura si mai sincera. Si nu o menajez. Eu am sa-mi spun mereu nemultumirile, am sa ma plang mereu, am sa ma cert cu ea cand nu-mi convine ceva, pt ca.. asa sunt eu. Egoista si rea, dar nu rau intentionata. Am sa spun lucruri aiurea, tampite si ilogice, doar pt ca-mi place sa ma contrazic. Si ea se va consuma pt asta, pt ca e impaciuitoare si buna. Are atatea calitati... Eh, nu spun ca e o persoana perfecta.. ii palce sa exagereze, sa dramatizeze, fiecare cu ale lui. Dar pt mine, e mama perfecta. Mi-a dat tot ce mi-am dorit, mi-a oferit toate dragostea ei, cele mai bune sfaturi, m-a ingrijit si octotit, m-a protejat cum a stiut ea mai bine. Mama, te iubesc tare de tot! Te-am suparat si necajit, si dezamagit de atatea ori, dar.. te iubesc si te voi iubi mereu. Si nu vreau sa te vad suparata sau trista... pt nimic in lume, mai ales din cauza mea...
Ma uit pe geam si gandurile mere ratacesc.. la atatea clipe frumoase, atatea momente fericite, triste si incarcate de emotii.. la mama.
Afara poua. Stropi mari de apa se preling pe geamurile nu foate curate ale autobuzului. E un autobuz comod, destul de elegant si curat. Ma simt mai bine decat in tren. Toata viata am fost obisnuita sa merg cu masina, cred ca autobuzul e mai familiar. E mai familiar sunetul pe care-l fac rotile pe asfalt, decat pe metal. Zgomotul ma oboseste mai putin. Am posibilitatea sa-mi reglez aerul conditionat.. sa-l opresc sau sa-l pornesc in functie de nevoiele mele. Nu trebuie sa las geamul deschis, pt ca asa vor altii, desi mie mi-e curent. Da, din nou e vorba de mine si de egoismul meu. E bine sa fi egoist si sa te gandesti in primul rand la tine, pt ca sa te menajezi.
Gandul imi zboara iar la mama pe care am lasat-o acasa.. imi amintesc si niste vorbe.. "sa ai atata dragoste si sa nu ai asupra cui sa o canalizezi.."
Si ma intorc la Cluj. Abia astept sa ajung! Am atatea planuri pt sambata asta.. duminica o sa fie mai urata pt ca o sa invat. O parte din duminica, nu toata. Dar .. trebuie facute proiecte, invatata teoria, facut laboratoare... e mult, greu si urat. Dar sper sa-mi prinda bine. Vreau sa merg si eu undeva in vacanta asta, sa vad cum e in alte scoli, cum si ce studiaza oamenii, ce le place si ce nu le place.. cum e cultura lor. Ma bucur in continuare tare ca au venit francezii la noi. Ei mi-au bagat in cap ideea de a pleca sau cu bursa Erasmus sau la un schimb de experienta sau prin Aegee, la o scoala de vara. O sa vad eu ce fac, sper doar sa iau decizia cea buna si sa fie totul perfect.
joi, 30 aprilie 2009
Ganduri din Tren
E interesant sa studiezi oamenii in tren, sa-i vezi plictisiti sau nerabdatori, veseli sau suparati.Sunt in vagonul 5, stau pe locul 73. In dreapta mea e Carmen, in stanga o doamna insarcinata. Nu s-ar spune ca e insarcinata din comportamentul sau. Fumeaza. Bea Cola. Fumeaza iar. E agitata, nu-si gasese locul. Isi verifica telefonul. Mai sta 5 minute. Suna. Aflam cu totii ca nunta Maricicai e peste o saptamana. Ba nu, peste o luna. A inteles gresit. Ii e foame. Manca o banana. Si-a gasit locul. Sta nemiscata.. Are o rochie de catifea roz, cu ceva model visiniu pe ea. Ciorapi negri, cu alt model. Papucii? Cu toc. Au o baretuta colorata cu roz, verde si galben.
In fata mea, 3 fete. Studente sau la master. Dragute. Cea de langa geam e f plictisita. E o bruneta draguta tare, slabuta, dar cu picioare umflate. Poate de la prea multi papuci cu toc. Pare sa-i placa muzica de club. Din castile de pe urechile ei, se aude in tot compartimentul un sunet care pe mine me streseaza. Ce poarta? Nimic deosebit. O pereche de blugi, un tricou alb, iar peste are un jerseut roz, mulat. Are un ceas interesant, care condimenteaza tinuta casual-sexy. In fata mea, o tipa satena cu ochii verzi.. w0ell.. nimic mai mult. Asculta muzica, dar la un nivel normal, nu se aude nimic in afara.. iar langa usa, domnisoara citeste. Nu e nici prea slaba, nici prea plinuta. Poarta blugi si un jerseut frumos, verde, incretit pe la maneci. Citeste. Pare obosita si distrata. Doarme. Se trezeste. Citeste din nou. Paginile trec cu greu... cred ca se gandeste intens la ceva... oare la ce?
Oare oamenilor de aici nu le e curent? Mie incep sa mi se umfle ochii, sa ma doara urechile.
Imi pierd sirul gandurilor, mi se termina baterie; ajung curand acasa. Abia astept sa ajung si in acelasi timp sa ma intorc in Cluj. E al 3-lea meu drum cu trenul. Impresii? Nu stiu.. prefer masina. Continui sa ma gandesc la studentii din Franta veniti in schimbul de experienta. Vreau si eu sa merg in Franta. Vreau sa-i vad in mediul lor. Sunt atat de veseli.. Cuba Libre e si bautura lor preferata, de suflet. Doar ca la noi e mult mai ieftina. Oamenii se stiu distra.
Very low batery. Am sa inchei acum, pt ca nu mai pot sa scriu, nu pentru ca nu mai vreau. Tipa saten deschis pleaca. Ramanem doar 5 in compartiment. Nu pot decat sa ma bucur ca-mi pot intinde picioarele. Oare in trenurile romanesti de ce nu exista priza pt laptop? Pleaca si cea cu jerseut roz. Are o geanta argintie. Nu-mi place.
Se urca un tip dragut, cu ochii verzi. Are o iubita, stiu din convorbirea telefonica sumara pe care a avut-o. Deodata cu el a urcat si o doamna in varsta. Se vede ca lucraza. Are maini muncite, uscate, crapate. Neingrijite. Imi pare rau. Pe fata ei se citeste suferinta si greutatea. Cred ca a trecut prin munte. Ma bucur ca le-a depasit. Asa-mi place sa cred, cel putin.
Gata bateria, gata si drumul si gandurile... revin la realitatea care ma inconjoara. Vreau sa o vad pe mama.
Liceu
Despre Liceu..sunt multe de spus. E o etapa prin care toti trecem, de maturizare, acceptare si constientizare. Eu am devenit constienta de mine si de oamenii care se afla in jur. Am invatat ca trebuie sa accept multe, desi nu sunt fiinta care sa faca cele mai multe compromisuri. Am invatat ca daca vrei ceva, trebuie sa lupti. Am cunoscut oameni rai, mai egoisti decat mine si mai nefericiti, datorita nemultumirilor constante.
De ce am o parere atat de proasta? Nu stiu. Nu a fost cea mai fericita etapa din viata mea. De atunci m-am, schimbat mult. Cum a inceput totul? Am plecat din Petrosani, orasel de munte, cu mineri, cu posibilitati reduse si am venit la oras, in capitala de judet, Deva - la un liceu mai bun si cu mai multe oportunitati. Asa se spune, cel putin. Aici, a inceput povestea. Nu foarte fericita, nu foarte trista. O poveste ca oricare alta.
Imi amintesc prima zi de scoala. Intrasem cu entuziasm si voie buna pe "portile batranului Decebal" (cliseu) ca sa o cunosc pe diriginta. Era profesoara de fizica, bucuria mea -in generala eram olimpica la fizica si-mi doream sa fac cercetare in fizica pe vremea aia. Cand am vazut-o parea o doamna desavarsita, la brat cu sotul ei, foarte hotarata, directa .. un adevarat om cu caracter. Cu timpul m-am convins ca nu merita apelativul "doamna", iar partea cu caracterul lasa de dorit. E o femeia macinata de ganduri, de probleme si de rautati. In loc sa se bucure de viata, sa o aprecieze si sa incerce sa-si gaseasca locul, cauta mereu nod in papura, e mereu nefericita si nemultumita. Nu pot sa uit de cate ori am auzit ca suntem cei mai rai copii pe care i-a avut, cea mai proasta generatie, ca o facem de rusine si ca nu mai vrea o alta clasa cu un colectiv ca al nostru - de fapt, eram cea mai buna clasa din scoala, nu exista nimeni cu medie sub 9, nimeni cu absente nemotivate -scutirile le aduceu parintii la scoala, intre anumite ore; era un regim destul de strict- pentru ca la sfarsit sa se schimbe discursul, sa se intoarca la 180 grade, ba chiar si sa mai si verse 2 lacrimi dupa noi. Adevarat om de caracter, nu? Credeti ca ne spunea toate cuvintele grele si jignitoare ca sa ne motiveze? Nici vorba, o facea din suflet. Nici nu-si dadea seama ca poate sa raneasca sau sa afecteze pe cineva. Doar ne-a facut pe toate cur_e si ne-a spus ca doar cine nu vrea nu ne are, ca ar trebui sa mergem pe centura, la produs si alte lucruri de genul asta -si asta doar ca cineva a indraznit sa vina cu buricul gol la scoala. Scumpi colegi, va mai amintiti discursul minunatei noastre diriginte? E adevarat, e greu sa fi profesor, sa-ti controlezi nervii si furia, sa nu te descarci pe elevi.. dar daca ai pornit pe calea asta si ai ales profesia asta, trebuie sa te controlezi, sa nu-ti versi amarul pe copii si sa nu dai frau liber nemultumirilor personale pe niste tineri necopti si nevinovati.
Eh.. ce a urmat dupa intalnirea cu diriginta? Intalnirea cu colegii.. Eram cu Ami si abia asteptam sa-i vedem, sa-i cunoastem pe cei cu care urma sa convietuim 4 ani. Pentru ca vrand nevrand, urma sa petrecem 7-8 ore/zi impreuna. Am ajuns printre primele in clasa, ne-am ocupat locuri in banca a 3-a de la geam. Le-am pierdut repede in favoarea primei banci. Normal, tot doamnei diriginte trebuie sa-i multumim. A venit o colega mai codasa sa se planga ca ea nu vede din prima banca, pt ca are ochelari. Intrebata in ce banca ar trebui sa stea, a spus a 3-a. Doamna diriginta a inceput frumos, de la perete : "Fete, nu vreti sa va mutati?" , normal ca nu au vrut.. a urmat randul din mijloc, si aici a fost refuzata. A ajuns la mine si Ami, unde nu a mai fost un "Fete, vreti sa va mutati?" ci un "Mutati-va in prima banca, fete!". Pe un ton imprerativ, care nu lasa loc de comentarii. Destul de trist, nu? Eh.. iaca, am ajuns si in prima banca. Dupa un semestru, Ami a plecat. Am ramas singura in prima banca, banca din fata catedrei. Si uite asa, inca din prima zi, mi-am dat seama cum stau treburile in Decebal.
Colegii nu erau asa de rai. Pareau destul de OK, dar nu ma faceau sa ma simt in largul meu. Eram stingherita.. Cred ca inca sunt atunci cand ma gandesc la ei. Nu m-am adaptat destul de bine. Ei erau un grup, se stiau ba din Decebal -majoritatea facusera generala in Decebal- ba din oras, ca Deva nu e chiar cel mai mare oras. Venita din afara, destul de timida pe vremea aceea si foarte sfioasa, nu am stiut sa-mi croiesc drum spre ei, sa ma fac inteleasa si auzita. Ei au incercat uneori sa ma inteleaga, sa ma cunoasca, dar cred ca .. nu am reusit sa ne acomodam unii cu altii prea repede. Am avut si conflicte. neintelegeri, ca asa-i intre copii. Intr-a 12-a toate s-au rezolvat si au trecut, dar.. a fost destul de aiurea. Am refuzat sa merg la chefuri cu ei, pt ca nu sunt genul de "party girl", pentru ca nu-mi place sa dansez (de fapt, dansul e cel mai mare complex al meu - nu cred ca am sa reusesc sa trec peste vreodata), pentru ca nu am ureche muzicala si nu sunt in stare sa aplaud pe o melodie, pt ca pur si simplu nu imi plac chefurile. Mai ales pe vremea aia, cand cel mai tare era sa bei fara masura, sa te imbeti si sa vomiti.. sa nu mai stii pe ce lume esti. Iar asta m-a indepartat si mai tare de colegii mei. Mi-am petrecut mare parte din liceu izolata, in fata calculatorului. Nu mi-a prins rau, dar nu cred ca m-a facut foarte fericita. Nu, nu stiu daca am fost fericita sau nefricita, pt ca am incercat mereu mi-am impus ca sunt fericita, ca asa vreau, ca asa e cel mai bine pt mine. Si cu asta in minte, m-au autosugestionat si nu am fost suparata sau dezamagita. Am avut si prieteni, putin, dar totusi, erau. M-am considerat o inadaptata inainte sa vin la facultate. Credeam ca nu am locul meu, ca sunt o singuratica si ca poate ar fi trebuit sa ma nasc in salbaticie. Nu pot decat sa le multumesc celor care erau langa mine si m-au sustinut, incurajat si facut liceul o perioada mai frumoasa. Ma bucur ca am reusit sa merg in excursie in Grecia, cu cei de la alt liceu si sa ma adaptez acolo...
Credeti ca e usor sa rezumi 4 ani? Mai am atat de multe de spus, atatea amintiri, atatea ganduri. Sunt atatea persoane pe care vreau sa le mentionez..
-Va urma-
Credeti ca e usor sa rezumi 4 ani? Mai am atat de multe de spus, atatea amintiri, atatea ganduri. Sunt atatea persoane pe care vreau sa le mentionez..
-Va urma-
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Negru
24 aprilie 2009, ora 10:22 A murit Carra. Zi neagra. Imi pare rau ca nu v-am povestit de ea cand puteam, acum nu am sa fiu in stare multa vreme sa o fac.
vineri, 24 aprilie 2009
Proiecte
Ma intreba cineva ce am facut eu in Cluj, in ce activitati m-am implicat, cum imi pierd timpul...
Nu pot sa spun ca am facut prea multe, dar sunt mandra de cele cateva in care m-am implicat. Am ajuns sa fiu Reprezentatul de An al colegiilor mei de facultate, lucru care m-a ajutat destul de mult. Am ajuns in consiliul profesoral al UBB (Universitatea Babes Bolyai), am intrat intr-o organizatie studenteasca, Hermes (De ce se numeste Hermes? Hermes este zeul informatiei in mitologia greaca. Numele nu mi se pare prea reusit, dar.. asta e ), Organizatia Studentilor Matematicieni si Informaticieni din UBB, unde coordonez departamentul de Relatii Sociale. Suntem micuti, la inceput de drum. Incercam sa ne organizam, sa facem si noi ceva sa ne remarcam. E greu fiindca nu avem sprijin prea mult din partea facultatii, sponsorii se gasesc mai greu.. si oricum, e un cerc viicios. Ca sa ne promovam si sa atragem oameni trebuie sa organizam un eveniment, iar ca sa putem organiza ceva care sa ne scoata din anonimat avem nevoie de oameni.
Dupa ce am intrat in Hermes mi s-au deschis mai multe portite. Am ajuns voluntar in COS (Consortiul Organizatiilor Studentesti din CLuj-Napoca) si aici incolo...
Am protestat in parcul Stefan cel Mare pentru spatiile verzi din Cluj-Napoca alaturi de OSpN (Organizatia Studentilor pentru Natura ), am plantat copacei, am cunoscut multi oameni interesanti, care aveau ceva de spus si mi-am facut prieteni noi.
Ce planuri am? Alaturi de organizatii voi organiza unele activitati si voi participa la altele. Va voi spune la momentul potrivit :) Deocamdata.. pot sa spun ca urmeaza Luna Studentului Clujean, plina de activitati de tot felul, pentru toate gusturile.
Nu pot sa spun ca am facut prea multe, dar sunt mandra de cele cateva in care m-am implicat. Am ajuns sa fiu Reprezentatul de An al colegiilor mei de facultate, lucru care m-a ajutat destul de mult. Am ajuns in consiliul profesoral al UBB (Universitatea Babes Bolyai), am intrat intr-o organizatie studenteasca, Hermes (De ce se numeste Hermes? Hermes este zeul informatiei in mitologia greaca. Numele nu mi se pare prea reusit, dar.. asta e ), Organizatia Studentilor Matematicieni si Informaticieni din UBB, unde coordonez departamentul de Relatii Sociale. Suntem micuti, la inceput de drum. Incercam sa ne organizam, sa facem si noi ceva sa ne remarcam. E greu fiindca nu avem sprijin prea mult din partea facultatii, sponsorii se gasesc mai greu.. si oricum, e un cerc viicios. Ca sa ne promovam si sa atragem oameni trebuie sa organizam un eveniment, iar ca sa putem organiza ceva care sa ne scoata din anonimat avem nevoie de oameni.
Dupa ce am intrat in Hermes mi s-au deschis mai multe portite. Am ajuns voluntar in COS (Consortiul Organizatiilor Studentesti din CLuj-Napoca) si aici incolo...
Am protestat in parcul Stefan cel Mare pentru spatiile verzi din Cluj-Napoca alaturi de OSpN (Organizatia Studentilor pentru Natura ), am plantat copacei, am cunoscut multi oameni interesanti, care aveau ceva de spus si mi-am facut prieteni noi.
Ce planuri am? Alaturi de organizatii voi organiza unele activitati si voi participa la altele. Va voi spune la momentul potrivit :) Deocamdata.. pot sa spun ca urmeaza Luna Studentului Clujean, plina de activitati de tot felul, pentru toate gusturile.
joi, 23 aprilie 2009
Vacanta
Se simte inca atmosfera de sarbatoare. De cand am venit acasa s-a simtit. Eu asociez qcuvantul "sarbatoare" cu familie si vacanta, cu multa mancare, prajituri si voie-buna.
Iar de cand am plecat de acasa, la Cluj, la facultate, fiecare clipa petrecuta acasa e o sarbatoare. Toata lumea sarbatoreste venirea "copilului". Sunt intampinata cu bunatati de tot felul, rasfatat si tinuta ca-n puf. Am program de relaxare non-stop. Ma culc cand vreau, ma trezesc cand vreau. Nici nu trebuie sa ma gandesc ca as manca ceva ca a 2-a zi e pe masa. Mama si Gabi si-au luat concediu, sa poata sa stea cu mine cat mai mult, sa povestim si sa recuperam timpul pierdut... Adevarul e ca nu va fi niciunde, niciodata, ca acasa la mama. O oaza de liniste (uneori prea multa), de iubire neconditionata si de acceptare.
E adevarat ca vin destul de rar acasa, mi-ar placea sa vin mai des, sa stau mai mult timp cu ei, dar parca de fiecare data apare ceva. Imi e destul de greu sa ma impart intre doua locuri dragi, in care am doua vieti diferite, dar care nu se exclud reciproc. Nu stiu si nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi in Cluj fara nesfarsitele discutii la telefon cu mama, fara sfaturile si fara sprijinul ei. Nu cred ca m-as descurca, ca as putea sa inteleg sau ca.. as vrea sa fac ceva fara ele.
Vacanta e una din cele mai mari bucurii, dar trece atat de repede.. inca una, doua zile si ma intorc la Cluj. Cu un ochi rad, cu unul plang. Incepe programul cu trezitul de dimineata, probleme cu lipsa mancarii si obligatia de a face curatenie. Dar incet-incet revin la normal, ma apuc sa invat, mai particip la 2-3 proiecte, care nu tin neaparat de facultate. Ma mai duc la teatru, la cate un film.. si uite asa, trece timpul.
Pana la urmatoarea vacanta...
Iar de cand am plecat de acasa, la Cluj, la facultate, fiecare clipa petrecuta acasa e o sarbatoare. Toata lumea sarbatoreste venirea "copilului". Sunt intampinata cu bunatati de tot felul, rasfatat si tinuta ca-n puf. Am program de relaxare non-stop. Ma culc cand vreau, ma trezesc cand vreau. Nici nu trebuie sa ma gandesc ca as manca ceva ca a 2-a zi e pe masa. Mama si Gabi si-au luat concediu, sa poata sa stea cu mine cat mai mult, sa povestim si sa recuperam timpul pierdut... Adevarul e ca nu va fi niciunde, niciodata, ca acasa la mama. O oaza de liniste (uneori prea multa), de iubire neconditionata si de acceptare.
E adevarat ca vin destul de rar acasa, mi-ar placea sa vin mai des, sa stau mai mult timp cu ei, dar parca de fiecare data apare ceva. Imi e destul de greu sa ma impart intre doua locuri dragi, in care am doua vieti diferite, dar care nu se exclud reciproc. Nu stiu si nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi in Cluj fara nesfarsitele discutii la telefon cu mama, fara sfaturile si fara sprijinul ei. Nu cred ca m-as descurca, ca as putea sa inteleg sau ca.. as vrea sa fac ceva fara ele.
Vacanta e una din cele mai mari bucurii, dar trece atat de repede.. inca una, doua zile si ma intorc la Cluj. Cu un ochi rad, cu unul plang. Incepe programul cu trezitul de dimineata, probleme cu lipsa mancarii si obligatia de a face curatenie. Dar incet-incet revin la normal, ma apuc sa invat, mai particip la 2-3 proiecte, care nu tin neaparat de facultate. Ma mai duc la teatru, la cate un film.. si uite asa, trece timpul.
Pana la urmatoarea vacanta...
miercuri, 22 aprilie 2009
Asteptare2
Am avut azi o zi plina. Plina de evenimente, de idei, de inspiratie si de impresii. Am sa incep cu chestia care ma framanta, e o completare la postul Asteptare. Va spuneam ca punctualitatea inseamna respect si desi stiu ca nu ati fost de acord, imi mentin parerea.
Sa va spun ce am patit azi. Am fost sa ma tund. (Da, am revenit la normal - par scurt si ciufulit). Daca aveam programare la 16:00, la 15:55 am fost acolo. Ajung, stau 2 minute, tipa imi spune ca nu a terminat treaba si mai are putin de lucru - sa ma intorc peste jumatate de ora. Ce sa fac? Plec. Ma gandesc sa mai dau o tura prin magazine, sa mai vad ce si cum, sa treaca timpul. Trece cum trece, si la 16:30 ma intorc la salon, unde, ce vad? Stupoare. Intre timp a mai ajuns o doamna, cu programare la 16:30.. si a trebuit sa astept pana a tuns-o, adica inca 30 minute. Si uite asa, am pierdut eu o ora fara sa fac nimic.
Nu era mai bine sa-mi spuna de la inceput sa vin la 17? Nu era mai bine sa nu-mi spuna sa ma intorc la 16:30 daca ea de la 16:30 avea o alta programare? Nu trebuia sa astepte doamna aceea jumatate de ora pana ma tundea pe mine? Daca eu am stat juma' de ora, sa stea si ea -principiul MCV (Moara si Capra Vecinului). Sau poate stilista/coafeza trebuia sa gaseasca o alta modalitate de a face programari, sa lase intervale mai mari de timp intre ele, ca sa fie sigura ca are timp sa termine. Asa era normal. Noroc ca eram bine dispusa si nu am vrut sa fac scandal deloc.. cred ca stiti ca pot sa fiu si rea. Oricum nu rezolvam nimic, numai ma consumam degeaba. Eh, bine ca a trecut si ora de asteptare si m-am tuns si io. (era culmea sa ma cheme a 2-a zi ca trebuie sa plece!).
Ma bucur insa ca mi-am revazut unii colegi de liceu in acea jumatate de ora in care am ratacit fara tinta prin oras. As fi vrut sa petrec mai mult timp cu ei, sa vad ce mai face fiecare, cum sunt si cum se descurca -daca nu-mi spunea sa ma intorc in juma' de ora, poate reuseam si asta. Oricum, abia astept urmatoarea revedere.
Sa va spun ce am patit azi. Am fost sa ma tund. (Da, am revenit la normal - par scurt si ciufulit). Daca aveam programare la 16:00, la 15:55 am fost acolo. Ajung, stau 2 minute, tipa imi spune ca nu a terminat treaba si mai are putin de lucru - sa ma intorc peste jumatate de ora. Ce sa fac? Plec. Ma gandesc sa mai dau o tura prin magazine, sa mai vad ce si cum, sa treaca timpul. Trece cum trece, si la 16:30 ma intorc la salon, unde, ce vad? Stupoare. Intre timp a mai ajuns o doamna, cu programare la 16:30.. si a trebuit sa astept pana a tuns-o, adica inca 30 minute. Si uite asa, am pierdut eu o ora fara sa fac nimic.
Nu era mai bine sa-mi spuna de la inceput sa vin la 17? Nu era mai bine sa nu-mi spuna sa ma intorc la 16:30 daca ea de la 16:30 avea o alta programare? Nu trebuia sa astepte doamna aceea jumatate de ora pana ma tundea pe mine? Daca eu am stat juma' de ora, sa stea si ea -principiul MCV (Moara si Capra Vecinului). Sau poate stilista/coafeza trebuia sa gaseasca o alta modalitate de a face programari, sa lase intervale mai mari de timp intre ele, ca sa fie sigura ca are timp sa termine. Asa era normal. Noroc ca eram bine dispusa si nu am vrut sa fac scandal deloc.. cred ca stiti ca pot sa fiu si rea. Oricum nu rezolvam nimic, numai ma consumam degeaba. Eh, bine ca a trecut si ora de asteptare si m-am tuns si io. (era culmea sa ma cheme a 2-a zi ca trebuie sa plece!).
Ma bucur insa ca mi-am revazut unii colegi de liceu in acea jumatate de ora in care am ratacit fara tinta prin oras. As fi vrut sa petrec mai mult timp cu ei, sa vad ce mai face fiecare, cum sunt si cum se descurca -daca nu-mi spunea sa ma intorc in juma' de ora, poate reuseam si asta. Oricum, abia astept urmatoarea revedere.
luni, 20 aprilie 2009
Dezamagire
E incredibil cum timpul ne afecteaza relatiile, cum ne agatam de unii oameni si cum nu ne putem desprinde desi suntem jigniti, insultati si raniti in diferite moduri. Stam o perioada linistiti, in bancuta noastra, ne lingem ranile, ne vindecam si apoi pornim, cu avant si voie buna, optimism si speranta spre o noua lovitura. Ce oameni masochisti suntem. Cred ca fiecare s-a agatat de cate o persoana in viata. De un prieten, de o ruda, de cineva.
Nu-mi imaginam ca o singura persoana, dupa o perioada lunga de timp in care nu am pastrat legatura din diferite motive, poate trezi in mine sentimente atat de diferite. De la fericire pt ca aud din nou ceva despre ea, la tristete fata de vorbele care-mi cadeau greu, la dezamagire fata de comportament, iar spre final o ciudata stare de curiozitate fata de "oferta" de a ramane prieteni, totul incheindu-se cu o stare de calm si persistenta sentimentului de deceptie, dezamagire.
Exista oameni care te ranesc voit sau involuntar. Sunt cei care se razbuna si cei care vor sa-ti arate ce pot. Dar cel mai tare doare cand cei care te ranesc sunt cei la care ai tinut candva si care acum nici nu-si dau seama ca spun ceva greu de digerat. Normal, treci peste toate, inveti sa accepti si sa treci pezte dezamagiri.Iti vine sa te detasezi incet incet de lume. Iti vine tot mai greu sa te atasezi. Nu mai vrei sa dai nimanui o sansa. Dar realizezi ca izolarea nu e o solutie.
Da, te protejeaza de despartirile de iubitul care te minte ca e prea obosit sa iasa cu tine, dar are timp de 4-5 beri cu baieti, de prietenii care te pun sa-i astepti in fata teatrului in timp ce se imbata intr-un bar, de barfele fetelor... Mai exact, te protejeaza de viata. Viata asta e de fapt, nu? Un sir de oameni si evenimente, de legaturi si despartiri.Si nu as renunta pt nimic la asta!
Am sa suport o groaza de lucruri, am sa fac compromisuri, am sa ma adaptez si am sa trec peste toate, nu fara a invata din experientele traite. Ma voi bucura cat de mult am sa pot si am sa incerc sa ignor lucrurile care nu-mi plac, am sa-i iert pe cei care ma supara si am sa-mi exprim parerile de rau cand am sa gresesc. Am sa privesc in fata, cu optimism si am sa iau binele atat cat pot. Nu am sa ma gandesc la ce a fost, ce vremuri frumoase au existat, nu voi trai in trecut, viata e prea scurta pentru asta. Best moments are yet to come..
Si un filmulet impresionant care exprima perfect totate acestea: http://www.thetrainoflifemovie.com/
Vizionare placuta!
PS. Am sa revin la aceasta tema, sunt f multe de spus. Dar deocamdata ajunge. E tarziu, merg sa dorm...
Nu-mi imaginam ca o singura persoana, dupa o perioada lunga de timp in care nu am pastrat legatura din diferite motive, poate trezi in mine sentimente atat de diferite. De la fericire pt ca aud din nou ceva despre ea, la tristete fata de vorbele care-mi cadeau greu, la dezamagire fata de comportament, iar spre final o ciudata stare de curiozitate fata de "oferta" de a ramane prieteni, totul incheindu-se cu o stare de calm si persistenta sentimentului de deceptie, dezamagire.
Exista oameni care te ranesc voit sau involuntar. Sunt cei care se razbuna si cei care vor sa-ti arate ce pot. Dar cel mai tare doare cand cei care te ranesc sunt cei la care ai tinut candva si care acum nici nu-si dau seama ca spun ceva greu de digerat. Normal, treci peste toate, inveti sa accepti si sa treci pezte dezamagiri.Iti vine sa te detasezi incet incet de lume. Iti vine tot mai greu sa te atasezi. Nu mai vrei sa dai nimanui o sansa. Dar realizezi ca izolarea nu e o solutie.
Da, te protejeaza de despartirile de iubitul care te minte ca e prea obosit sa iasa cu tine, dar are timp de 4-5 beri cu baieti, de prietenii care te pun sa-i astepti in fata teatrului in timp ce se imbata intr-un bar, de barfele fetelor... Mai exact, te protejeaza de viata. Viata asta e de fapt, nu? Un sir de oameni si evenimente, de legaturi si despartiri.Si nu as renunta pt nimic la asta!
Am sa suport o groaza de lucruri, am sa fac compromisuri, am sa ma adaptez si am sa trec peste toate, nu fara a invata din experientele traite. Ma voi bucura cat de mult am sa pot si am sa incerc sa ignor lucrurile care nu-mi plac, am sa-i iert pe cei care ma supara si am sa-mi exprim parerile de rau cand am sa gresesc. Am sa privesc in fata, cu optimism si am sa iau binele atat cat pot. Nu am sa ma gandesc la ce a fost, ce vremuri frumoase au existat, nu voi trai in trecut, viata e prea scurta pentru asta. Best moments are yet to come..
Si un filmulet impresionant care exprima perfect totate acestea: http://www.thetrainoflifemovie.com/
Vizionare placuta!
PS. Am sa revin la aceasta tema, sunt f multe de spus. Dar deocamdata ajunge. E tarziu, merg sa dorm...
duminică, 19 aprilie 2009
La Pasti
La Pasti
George Toparceanu
Astazi in sufragerie
Dormitau pe-o farfurie
Necajite si manjite
Zece oua inrosite.
Un ou alb abia ouat
Cu mirare le-antrebat
"- Ce va este fratioare
Ce va doare?
Nu va ninge
Nu va ploua
Stati gatite-n haina noua
Parca, Dumnezeu ma ierte
N-ati fi oua..."
"- Suntem fierte!"
Zise-un ou rotund si frez
Langa pasca cu orez.
Si schimbandu-si brusc alura,
Toate-au inceput cu gura:
"- Pan' la urma tot nu scap"
"- Ne gateste de parada"
"- Ne ciocneste cap in cap
Si ne zvarle coaja-n strada"
"- Ce rusine! Ce dezastru!
Preferam sa fiu omlet"
"- Eu, de m-ar fi dat la closca,
As fi scos un pui albastru"
"- Si eu unul violet"
"- Eu mai bine-ar fi sa tac
Asa galben sunt, ca-mi vine
Sa-mi inchipui ca pe mine
M-a ouat un cozonac
Sarbatori fericite!
Poate e putin tarziu pentru urari, mai ales pt cei care au sarbatorit Invierea Domnului saptamana trecuta, dar sa stiti ca le fac din tot sufletul.
Va urez sarbatori fericite tuturor, numai ganduri bune si dragoste. Sa va bucurati alaturi de cei dragi si... sa nu exagerati cu mancarea!
Si ca sa nu fie prea sec.. sa va povestesc ceva ce m-a impresionat. Am primit zilele astea un SMS. Uitati un fragment din el:
Te gandesti cati cersetori ai refuzat, cat de rar (daca nu niciodata) ai cedat in autobuz locul unei femei insarcinate sau unui batranel care abia isi ducea zilele, cat de urat ai vorbit cu vanzatoarea de la magazinul de pe colt, cati nervi ti-ai varsat pe functionarii publici care-si faceau doar meseria (in fond.. nu ei fac legea) sau pur si simplu cat de rar iti suni parintii, bunicii, rudele. Poate-ti amintesti de colegul care te-a rugat sa-l ajuti sa ia un 5 la examen si l-ai refuzat sau .. de catelul flamand caruia nu i-ai aruncat decat o privire taioasa si un "marsh potaie" in loc de o ravnita bucatica paine.
In perioada sarbatorilor iti amintesti de toate nedreptatile care ti s-au facut, de persoanele care te-au judecat dupa aparente, de prietenii care te-au tradat si de persoanele care te-au dezamagit. Si-ti dai seama ca nu poti decat sa ierti, pt ca si tu, la randul tau, ai destule pietre pe suflet. Iarta si uita, vei fi mai impacat cu tine si te vei simti mai bine... vei putea sa iei Lumina si sa te bucuri din tot sufletul de ea.
Hristos a-nviat!
Va urez sarbatori fericite tuturor, numai ganduri bune si dragoste. Sa va bucurati alaturi de cei dragi si... sa nu exagerati cu mancarea!
Si ca sa nu fie prea sec.. sa va povestesc ceva ce m-a impresionat. Am primit zilele astea un SMS. Uitati un fragment din el:
Hristos avea cruce de lemn si inima si aur. Azi multi avem cruci de aur si inimi de lemn.Te face sa te gandesti putin si sa-ti analizezi comportamentul, nu?
Te gandesti cati cersetori ai refuzat, cat de rar (daca nu niciodata) ai cedat in autobuz locul unei femei insarcinate sau unui batranel care abia isi ducea zilele, cat de urat ai vorbit cu vanzatoarea de la magazinul de pe colt, cati nervi ti-ai varsat pe functionarii publici care-si faceau doar meseria (in fond.. nu ei fac legea) sau pur si simplu cat de rar iti suni parintii, bunicii, rudele. Poate-ti amintesti de colegul care te-a rugat sa-l ajuti sa ia un 5 la examen si l-ai refuzat sau .. de catelul flamand caruia nu i-ai aruncat decat o privire taioasa si un "marsh potaie" in loc de o ravnita bucatica paine.
In perioada sarbatorilor iti amintesti de toate nedreptatile care ti s-au facut, de persoanele care te-au judecat dupa aparente, de prietenii care te-au tradat si de persoanele care te-au dezamagit. Si-ti dai seama ca nu poti decat sa ierti, pt ca si tu, la randul tau, ai destule pietre pe suflet. Iarta si uita, vei fi mai impacat cu tine si te vei simti mai bine... vei putea sa iei Lumina si sa te bucuri din tot sufletul de ea.
Hristos a-nviat!
joi, 16 aprilie 2009
Clujul
De ce iubesc Clujul? L-am iubit inca dinainte de a-l vedea. Stiam ca e ce-mi doresc inca dinainte de a-l vedea. Dar cand l-am vazut, am inteles ca nu m-am inselat. E un oras suberb, in inima Ardealului, un colt de fericire. Pt ca automat ma gandesc la fericire cand spun Cluj. M-am indragostit de orasul asta. De fapt, nu e doar un oras. Pt mine e mai mult. Aici mi-am gasit locul. Am invatat sa traiesc, sa iubesc, sa rad, sa cant, sa dansez. Poate nu la propriu, dar e adevarat. Cand ma gandesc la Cluj, zambesc, mi se maresc ochii si ma cuprinde o stare de melancolie.
Cluj e nesfarsit, neobosit, etern. E asa datorita oamenilor cu suflete mari, studentilor. Zambete. Optimism. Vise. Idealuri. Ganduri Marete. Implinire. Incantare. FERICIRE. Exact ce spuneam.. un colt de fericire. Multe posibilitati, multe oprtunitati. Nici nu stii cum sa profiti de toate. Nu ai timp sa te plictisesti. Poti mereu sa gasesti ceva de facut. Teatru, opera, concerte, filme, mall-uri, cafenele, cluburi, proteste, evenimente d'ale studentilor. Si mereu e ceva nou de vazut, mereu gasesti cate un coltisor nedescoperit care-ti face inima sa tresalte. Cand urci pe Cetatuie si vezi orasul de sus parca esti Regele Vazduhului, cand vezi stelele prin telescop la Observatorul Astronomic parca esti Stapanul Universului, cand ajungi in Gradina Botanica te contopesti cu natura, cand ajungi in Parcul Central, pe langa Baba Novac parca esti maestrul deghizarii - o oaza de liniste intr-un loc aglomerat...
In Cluj mi-am facut prieteni, cunostiinte si am reusit sa ma dezvolt personal. Am invatat ca pt a gasi, trebuie sa stii ce sa cauti. Cautarea de dragul cautarii, alergatura numai de dragul alargaturii nu isi au sensul. Aici m-am schimbat, am crescut, m-am descoperit si ma redescopar mereu. Sunt aceeasi, dar mereu alta. Si pt asta va multumesc. Va multumesc Iulia si Mircea, pt ca fara voi probabil mi-as fi pierdut speranta (la inceput, cand eram singura, pierduta si debusolata; pe percurs cand nu-mi mai gaseam locul), va multumesc dragi colegi ca m-ati invat sa ma implic, va multumesc d-lor profesori ca m-ati ajutat cand am nevoie de indrumari, va multumesc voua, prietenilor si cunoscutiilor pt toate vorbele bune (m-ati ajutat sa invat sa disting adevarul de complezenta) sau rele (m-ati intarit) pe care mi le-ati spus, pt sfaturi (m-ati ajutat sa cresc).
Multumesc tuturor celor intalniti in drumul meu prin viata pentru ca fara ei nu as fi cine sunt.
Cluj e nesfarsit, neobosit, etern. E asa datorita oamenilor cu suflete mari, studentilor. Zambete. Optimism. Vise. Idealuri. Ganduri Marete. Implinire. Incantare. FERICIRE. Exact ce spuneam.. un colt de fericire. Multe posibilitati, multe oprtunitati. Nici nu stii cum sa profiti de toate. Nu ai timp sa te plictisesti. Poti mereu sa gasesti ceva de facut. Teatru, opera, concerte, filme, mall-uri, cafenele, cluburi, proteste, evenimente d'ale studentilor. Si mereu e ceva nou de vazut, mereu gasesti cate un coltisor nedescoperit care-ti face inima sa tresalte. Cand urci pe Cetatuie si vezi orasul de sus parca esti Regele Vazduhului, cand vezi stelele prin telescop la Observatorul Astronomic parca esti Stapanul Universului, cand ajungi in Gradina Botanica te contopesti cu natura, cand ajungi in Parcul Central, pe langa Baba Novac parca esti maestrul deghizarii - o oaza de liniste intr-un loc aglomerat...
In Cluj mi-am facut prieteni, cunostiinte si am reusit sa ma dezvolt personal. Am invatat ca pt a gasi, trebuie sa stii ce sa cauti. Cautarea de dragul cautarii, alergatura numai de dragul alargaturii nu isi au sensul. Aici m-am schimbat, am crescut, m-am descoperit si ma redescopar mereu. Sunt aceeasi, dar mereu alta. Si pt asta va multumesc. Va multumesc Iulia si Mircea, pt ca fara voi probabil mi-as fi pierdut speranta (la inceput, cand eram singura, pierduta si debusolata; pe percurs cand nu-mi mai gaseam locul), va multumesc dragi colegi ca m-ati invat sa ma implic, va multumesc d-lor profesori ca m-ati ajutat cand am nevoie de indrumari, va multumesc voua, prietenilor si cunoscutiilor pt toate vorbele bune (m-ati ajutat sa invat sa disting adevarul de complezenta) sau rele (m-ati intarit) pe care mi le-ati spus, pt sfaturi (m-ati ajutat sa cresc).
Multumesc tuturor celor intalniti in drumul meu prin viata pentru ca fara ei nu as fi cine sunt.
marți, 14 aprilie 2009
Asteptare
Nu stiu deloc sa astept... nu am stare. Daca mi se spune o ora, pai ora aia sa fie, si gata!
Punctualitatea e o calitate f importanta si destul de rar intalnita in zilele noastre. Tocmai asta o face sa fie o atat de apreciata. Daca-i spui unui om "vin in 10 minute", de ce sa-l faci sa astepte dupa tine 30 minute? Poate si-ar face alte planuri. In loc sa te astepte in fata Universitatii, poate ar merge si si-ar lua ceva de mancat, de baut, etc. Pur si simplu ar face altceva, decat sa stea si sa te astepte.
Daca ora incepe la 12:00 de ce trebuie sa ajungi la 12:05? Numai ca sa arati cat de important esti? Mai bine nu mai intri si gata. Nu faci tot circul ala cu "ma scuzati", "imi pare rau", "imi dai voie sa intru in banca, te rog?", "scuza-ma". Nu vorbesc de orele puse in locatii diferite, de trafic, etc., ci de obiceiul unora de a intarzia constant. Nu pot sa inteleg. E o metoda de a iesi in evidenta, e adevarat, dar totusi.. nu inseamna ca e si una pozitiva.
Fiecare are motive sa intarzie din cand in cand. Se intampla, e adevarat. Intarzie autobuzul, esti blocat in trafic, nu te trezesti.. din cand in cand e voie. Dar sa faci o regula din asta numai pt a-ti arata muschii si importanta ? E jalnic. Sincer.. Get over it, nobody is impressed.
Punctualitatea e o calitate f importanta si destul de rar intalnita in zilele noastre. Tocmai asta o face sa fie o atat de apreciata. Daca-i spui unui om "vin in 10 minute", de ce sa-l faci sa astepte dupa tine 30 minute? Poate si-ar face alte planuri. In loc sa te astepte in fata Universitatii, poate ar merge si si-ar lua ceva de mancat, de baut, etc. Pur si simplu ar face altceva, decat sa stea si sa te astepte.
Daca ora incepe la 12:00 de ce trebuie sa ajungi la 12:05? Numai ca sa arati cat de important esti? Mai bine nu mai intri si gata. Nu faci tot circul ala cu "ma scuzati", "imi pare rau", "imi dai voie sa intru in banca, te rog?", "scuza-ma". Nu vorbesc de orele puse in locatii diferite, de trafic, etc., ci de obiceiul unora de a intarzia constant. Nu pot sa inteleg. E o metoda de a iesi in evidenta, e adevarat, dar totusi.. nu inseamna ca e si una pozitiva.
Fiecare are motive sa intarzie din cand in cand. Se intampla, e adevarat. Intarzie autobuzul, esti blocat in trafic, nu te trezesti.. din cand in cand e voie. Dar sa faci o regula din asta numai pt a-ti arata muschii si importanta ? E jalnic. Sincer.. Get over it, nobody is impressed.
Punctualitatea este un fel de a ne arăta respectul pentru acei cu care treburile vieţii ne pun în legătură.
Vauvenargues
Acceptare
Aveam o discutie zilele astea cu cineva care-mi sugera sa nu-mi folosesc numele real pe blog, sa nu se stie ca sunt eu. Era o varianta buna, dar.. nu optima.
In fond, am atatea de spus... De ce sa nu-mi asum gandurile? Am pareri proprii, am sentimente, ganduri. De ce sa nu le recunosc ca fiind ale mele? Pt ca ar putea sa deranjeze pe cineva?
Trebuie sa am o coloana vertebrala. Sa stiu ce e bine sau rau, ce e frumos sau urat. Si binele de azi sa nu se tranforme maine in rau, in functie de persoana cu care vorbesc. Nu-mi doresc sa ma placa toata lumea. Imi place sa fiu placuta, dar nu cu acest pret. Nu si daca trebuie sa renunt la.. mine.
Personalitatea nu se refera la fatada, nu e o masca. E o insusire de caracteristici ale unei persoane. E ceea ce o defineste. Personalitate e strict legata de "EU" - pt ca e unica. Insumeaza simpatiile, antipatiile, doriintele, visele, temerile, convingerile.. tot ce ne deosebeste si ne individualizeaza in societate. Stiu ca originea cuvantului e din latinescul persona si se refera la masca utilizata de un actor in timpul unei piese - si duce cu gandul la ceea ce vad ceilalti, impresia unei alte persoane despre noi. E posibila si aceasta interpretare, dar eu una.. merg pe prima varianta. Tocmai de aceea, cred ca trebuie sa-mi fac public numele, sa recunosc cine sunt si sa accept. Sa ma accept pe mine, cu calitati si defecte, cu bune si rele, abia apoi sa-i accept pe ceilalti.
In fond, am atatea de spus... De ce sa nu-mi asum gandurile? Am pareri proprii, am sentimente, ganduri. De ce sa nu le recunosc ca fiind ale mele? Pt ca ar putea sa deranjeze pe cineva?
Trebuie sa am o coloana vertebrala. Sa stiu ce e bine sau rau, ce e frumos sau urat. Si binele de azi sa nu se tranforme maine in rau, in functie de persoana cu care vorbesc. Nu-mi doresc sa ma placa toata lumea. Imi place sa fiu placuta, dar nu cu acest pret. Nu si daca trebuie sa renunt la.. mine.
Personalitatea nu se refera la fatada, nu e o masca. E o insusire de caracteristici ale unei persoane. E ceea ce o defineste. Personalitate e strict legata de "EU" - pt ca e unica. Insumeaza simpatiile, antipatiile, doriintele, visele, temerile, convingerile.. tot ce ne deosebeste si ne individualizeaza in societate. Stiu ca originea cuvantului e din latinescul persona si se refera la masca utilizata de un actor in timpul unei piese - si duce cu gandul la ceea ce vad ceilalti, impresia unei alte persoane despre noi. E posibila si aceasta interpretare, dar eu una.. merg pe prima varianta. Tocmai de aceea, cred ca trebuie sa-mi fac public numele, sa recunosc cine sunt si sa accept. Sa ma accept pe mine, cu calitati si defecte, cu bune si rele, abia apoi sa-i accept pe ceilalti.
"Acceptarea este o comoditate atat de importanta incat unii au numit-o "prima lege a maturizarii personale""
Peter Alexander McWilliams
luni, 13 aprilie 2009
Ganduri
E greu sa-mi pun ordine in ganduri si sa imi dau seama despre ce sa scriu.
Ma gandesc ca as vrea sa fie ceva important, cu impact, ceva care sa schimbe, sa motiveze, sa inspire, sa faca o diferenta, sa te faca sa gandesti, sa-ti pui intrebari, dar care sa fie si funny si important pentru mine.Nu gasesc la ora asta nimic care sa corespunda tuturor cerintelor, asa ca incerc sa ma limitez. Am sa explic de ce.
-De ce.. ce ?
-De aia.
-Care era intrebarea?! -
-De ce am facut blogul? Mai era nevoie de inca un blog pe care sa nu-l citeasca nimeni si care sa "stea" degeaba pe net?
-Sigur ca nu era, dar nu incurca pe nimeni.
Mi-am dat si io seama ca am multe povesti de spus si o parte le pot impartasi mai usor aici. Imi pare rau daca nu e ce va asteptati sa fie.
Nu ar trebui sa aveti asteptari. Luati lucrurile asa cum sunt. Cu cat astepti mai putine, cu atat esti mai putin dezamagit. Daca ai asteptari mari, sansele de-a fi dezamagit cresc exponetial, cu numarul de sperante si iluzii pe care ti le faci.
Acum, nu ma pot hotari la ce pesoana sa scriu. Va scriu voua, prietenilor, voua necunoscutilor sau imi scriu mie? Cred ca merg pe prima varianta. De acum am sa scriu la pers a 2-a singular. O sa fie interesant...
Calatoria incepe, sper sa fie frumoasa si plina de aventuri...
Break a leg! (Ce? Asa se ureaza succes in teatru!)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
