Am 5 invitatii disponibile pt Google Wave. Daca cineva doreste, lasati un comment sau trimiteti un mail.
Update: Am avut.. s-au terminat.
luni, 19 octombrie 2009
Google Wave
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Singuratatea
Sunt o persoana singuratica. De mica am fost asa. Retrasa, timida, la locul meu. Mereu mi-a placut sa fiu singura, in lumea mea, cu gandurile mele, departe de lume. Am invatat sa citesc foarte repede, cu mult inainte sa merg la scoala. Si preferam sa ma ingrop in lectura unei carti decat sa ies afara, sa ma joc cu copii, in fata blocului.
Am invatat destul de repede ca oamenii sunt rai si ca nu vreau sa am de-a face cu multi dintre ei. Nu-mi pare rau pentru asta. Am suferit mai putin asa. M-am protejat de unele suferite inutile. Poate am crescut prea repede. Poate nu. Nu stiu.
Singuratatea care m-a inconjurat (sau cu care m-am inconjurat) s-a accentuat cu mutarea. Si m-am mutat de cateva ori in decursul a 20 de ani. Am plecat la sfarsitul clasei a 8-a, spre resedinta de judet. La oras mai mare, liceu mai bun. Poate nu neaparat mai bun, dar care se dorea a avea pretentii. Despre experienta asta am scris aici. O parte cel putin. Apoi, dupa inca 4 ani, am venit la facultate. Aici lucrurile s-au schimbat radical. Am ramas aceeasi persoana singuratica, dar inconjurata de lume. Sunt inca. Nu pot spune ca nu ma simt bine inconjurata de lume. Imi place sa vorbesc - sa ma aud vorbind, sa comunic. Dar imi place ca am coltisorul meu si ma pot retrage oricand imi doresc. Pot sa plec, sa fug... sa ma izolez, cand am nevoie. Apoi s-a mutat familia din Deva. Si acasa a ramas doar familia. Nu si cunostintele, nu fostii colegi. Nu si altcineva cunoscut. Sau foarte putini cunoscuti.
La facultate, in Cluj, am cunoscut multi oameni. Multi oameni care au ajuns sa-mi fie dragi. Si pe care ma bucur sa-i am aproape. Sau departe. Dar aici, langa mine, cand am nevoie. Desi nu ma bazez pe ei. Sau incerc sa nu. Totusi, am asteptari de la ei, de la toti cei din jurul meu. Mai mari sau mai mici. Stiu ca e o greseala, stiu de cele mai multe ori sufar nu din cauza celor din jur, ci din cauza asteptarilor mele. Pentru ca imi doresc lucruri care nu se intampla. Pentru ca vreau ca ei sa stie ca asa trebuie. Sau ca asa e frumos. Sau ca asa.. vreau eu, in egoismul meu. Adica asa, pur si simplu. Si ma astept sa reactioneze cumva. Sa dea din cand in cand un semn de viata, sa-mi spuna 2-3 vorbe la nush cat timp, sa ne vedem cand putem. Sa... ceva. Daca nu, sunt dezamagita. Am scris si despre asta. Despre dezamagiri. Multe si marunte. E cuvantul care apare cel mai des intre taguri. Alaturi de Cluj. Asta pentru ca pot sa fiu destul de categorica. Pentru ca pot sa ma motivez sa nu mai vorbesc cu cineva perioade indelungate de timp sau sa rup total unele legaturi, de la chestii micute. Pentru ca am destul de multa ambitie si vointa sa fac asta, indiferent cat de mult sufar sau cat de rau imi pare dupa cineva. Nu sunt persoana care sa faca multe compromisuri. Nu cedez prima, datorita unui orgoliu imens. Poate pierd, poate nu. Dar asa sunt. Si ma astept ca lumea sa stie, sau sa ma intrebe. Pentru ca daca sunt intrebata, spun. Am invatat sa vorbesc despre mine mai mult decat inainte. Mai mult decat ar trebui...
Am pierdut persoane dupa care inca plang. Imi lipsesc oameni care nu vor afla cat de mult imi lipsesc sau ce am simtit pentru ei, datorita unei incapatanari poate stupide, poate nu. Si toate astea le tin in mine si pentru mine. Si nu vor cunoaste lumina zilei decat atunci cand voi fi complet vindecata si nepasatoare. Iar cand se va intampla asta, nu va mai conta si iar nu vor fi spuse multe.
Si peste toate micile si marile dezamagiri, am sa trec cumva. Am sa ma regasesc si am sa pornesc din nou, cu optimism, spre alti oameni. Spre alte povesti, spre alte vise, spre alte asteptari. Poate aceleasi asteptari, de fapt... Toate astea fac parte din mine si din cine sunt eu. Si inca nu-mi doresc sa ma schimb.
Singuratatea care m-a inconjurat (sau cu care m-am inconjurat) s-a accentuat cu mutarea. Si m-am mutat de cateva ori in decursul a 20 de ani. Am plecat la sfarsitul clasei a 8-a, spre resedinta de judet. La oras mai mare, liceu mai bun. Poate nu neaparat mai bun, dar care se dorea a avea pretentii. Despre experienta asta am scris aici. O parte cel putin. Apoi, dupa inca 4 ani, am venit la facultate. Aici lucrurile s-au schimbat radical. Am ramas aceeasi persoana singuratica, dar inconjurata de lume. Sunt inca. Nu pot spune ca nu ma simt bine inconjurata de lume. Imi place sa vorbesc - sa ma aud vorbind, sa comunic. Dar imi place ca am coltisorul meu si ma pot retrage oricand imi doresc. Pot sa plec, sa fug... sa ma izolez, cand am nevoie. Apoi s-a mutat familia din Deva. Si acasa a ramas doar familia. Nu si cunostintele, nu fostii colegi. Nu si altcineva cunoscut. Sau foarte putini cunoscuti.
La facultate, in Cluj, am cunoscut multi oameni. Multi oameni care au ajuns sa-mi fie dragi. Si pe care ma bucur sa-i am aproape. Sau departe. Dar aici, langa mine, cand am nevoie. Desi nu ma bazez pe ei. Sau incerc sa nu. Totusi, am asteptari de la ei, de la toti cei din jurul meu. Mai mari sau mai mici. Stiu ca e o greseala, stiu de cele mai multe ori sufar nu din cauza celor din jur, ci din cauza asteptarilor mele. Pentru ca imi doresc lucruri care nu se intampla. Pentru ca vreau ca ei sa stie ca asa trebuie. Sau ca asa e frumos. Sau ca asa.. vreau eu, in egoismul meu. Adica asa, pur si simplu. Si ma astept sa reactioneze cumva. Sa dea din cand in cand un semn de viata, sa-mi spuna 2-3 vorbe la nush cat timp, sa ne vedem cand putem. Sa... ceva. Daca nu, sunt dezamagita. Am scris si despre asta. Despre dezamagiri. Multe si marunte. E cuvantul care apare cel mai des intre taguri. Alaturi de Cluj. Asta pentru ca pot sa fiu destul de categorica. Pentru ca pot sa ma motivez sa nu mai vorbesc cu cineva perioade indelungate de timp sau sa rup total unele legaturi, de la chestii micute. Pentru ca am destul de multa ambitie si vointa sa fac asta, indiferent cat de mult sufar sau cat de rau imi pare dupa cineva. Nu sunt persoana care sa faca multe compromisuri. Nu cedez prima, datorita unui orgoliu imens. Poate pierd, poate nu. Dar asa sunt. Si ma astept ca lumea sa stie, sau sa ma intrebe. Pentru ca daca sunt intrebata, spun. Am invatat sa vorbesc despre mine mai mult decat inainte. Mai mult decat ar trebui...
Am pierdut persoane dupa care inca plang. Imi lipsesc oameni care nu vor afla cat de mult imi lipsesc sau ce am simtit pentru ei, datorita unei incapatanari poate stupide, poate nu. Si toate astea le tin in mine si pentru mine. Si nu vor cunoaste lumina zilei decat atunci cand voi fi complet vindecata si nepasatoare. Iar cand se va intampla asta, nu va mai conta si iar nu vor fi spuse multe.
Si peste toate micile si marile dezamagiri, am sa trec cumva. Am sa ma regasesc si am sa pornesc din nou, cu optimism, spre alti oameni. Spre alte povesti, spre alte vise, spre alte asteptari. Poate aceleasi asteptari, de fapt... Toate astea fac parte din mine si din cine sunt eu. Si inca nu-mi doresc sa ma schimb.
joi, 8 octombrie 2009
Oribil
Mi-e frig, desi ard toata. Am febra. Si ma simt oribil. Ma doare gatul. Si capul. Si camera se invarte cu mine.
Dar o sa-mi revin curand, sper. Am baut mult ceai. Cu miere si lamaie. Si m-am ars. Ca eu nu stiu ca apa luata de pe foc e fierbinte si trebuie lasata sa se raceasca. Nu, nici macar asta nu am invatat in 21 de ani. Presimt ca si daca viitoare cand imi fac ceai am sa uit si am sa am aceeasi problema. Am luat si paracetamoale, si alte chestii de genul, dar vad ca nu merge asa. Tre' sa trec pe antibiotice. Maine. Mi-e groaza ca tre' sa ies din casa si sa merg la farmacie. Stiu ca e aproape, la nici 5 minute distanta, dar tot groaza mi-e. Pana maine, poate ma simt mai bine. Stiu ca ma amagesc singura si ca e nevoie de cel putin 3 zile de antibiotice pana sa ma simt rezonabil, dar nu conteaza. Vreau sa sper!
Asa ca-mi urez multa sanatate. Si voua la fel. Si o seara mai buna decat a mea...
Dar o sa-mi revin curand, sper. Am baut mult ceai. Cu miere si lamaie. Si m-am ars. Ca eu nu stiu ca apa luata de pe foc e fierbinte si trebuie lasata sa se raceasca. Nu, nici macar asta nu am invatat in 21 de ani. Presimt ca si daca viitoare cand imi fac ceai am sa uit si am sa am aceeasi problema. Am luat si paracetamoale, si alte chestii de genul, dar vad ca nu merge asa. Tre' sa trec pe antibiotice. Maine. Mi-e groaza ca tre' sa ies din casa si sa merg la farmacie. Stiu ca e aproape, la nici 5 minute distanta, dar tot groaza mi-e. Pana maine, poate ma simt mai bine. Stiu ca ma amagesc singura si ca e nevoie de cel putin 3 zile de antibiotice pana sa ma simt rezonabil, dar nu conteaza. Vreau sa sper!
Asa ca-mi urez multa sanatate. Si voua la fel. Si o seara mai buna decat a mea...
vineri, 2 octombrie 2009
joi, 1 octombrie 2009
Scrisoare de dragoste
Azi ne regasim, dupa destul de mult timp. Imi era dor de tine. Iti simteam lipsa. Ai devenit o parte din mine si absenta ta se simte. Esti mereu acelasi, si totusi mereu altul. Reusesti sa ma surprinzi, sa ma bucuri si totusi sa ma intristezi. Imi trezesti sentimente contradictorii. Ma faci sa uit esentialul si sa suprind detaliile. Pierd viziunea de ansamblu.
Ma asteptam sa fii mai rece avand in vedere perioada prin care trecem, dar nu. Ai fost destul de cald cu mine. La fel de cald si prietenos ca ultima data cand te-am vazut. Mi-ai aruncat priviri reci la inceput, dar ti-ai revenit pe parcurs.
Imi pare rau ca am amanat revederea atat de mult timp, dar am vrut sa am timp sa ma bucur de tine pe indelete. Mi-am dorit sa te privesc din nou, sa te vad, sa te simt, sa te miros. Si acum, te iubesc ca la inceput. Vom avea destul timp de petrecut impreuna, sa ne cunoastem mai bine si sa ne plictisim unul pe altul, ca pana acum.
Nu te-ai schimbat atat de tare. Esti la fel de hotarat, lupti pentru cauzele in care crezi. M-ai impresionat azi cu tinuta ta roz, imi pare rau ca nu am avut aparatul foto, sa te surprind cu noile hainute. Stiu ca nu ai sa le mai imbraci decat anul viitor, cand va fi din nou ziua mondiala impotriva cancerului la san. Stiu ca esti agitat, chiar si noaptea. Nu ai pic de liniste. Mereu te gandesti ce sa mai faci pt cei din jur, ce sa le mai oferi, cu ce sa-i mai bucuri. Si vor fi evenimente destule luna aceasta, te-ai pregatit bine. Pentru toate gusturile. Ai expozitii, ai petreceri, ai spectacole de teatru, opera, concerte. Oferi totul si totusi nu primesti prea multe. Lumea nu te respecta. Arunca cu tot felul de obiecte in tine, te raneste, te murdareste.
Nu ar trebui sa fi atat de bun si iertator, Clujule. Tu le pui atatea la dispozitie si ei?...
Imi pare rau ca am amanat revederea atat de mult timp, dar am vrut sa am timp sa ma bucur de tine pe indelete. Mi-am dorit sa te privesc din nou, sa te vad, sa te simt, sa te miros. Si acum, te iubesc ca la inceput. Vom avea destul timp de petrecut impreuna, sa ne cunoastem mai bine si sa ne plictisim unul pe altul, ca pana acum.
Nu te-ai schimbat atat de tare. Esti la fel de hotarat, lupti pentru cauzele in care crezi. M-ai impresionat azi cu tinuta ta roz, imi pare rau ca nu am avut aparatul foto, sa te surprind cu noile hainute. Stiu ca nu ai sa le mai imbraci decat anul viitor, cand va fi din nou ziua mondiala impotriva cancerului la san. Stiu ca esti agitat, chiar si noaptea. Nu ai pic de liniste. Mereu te gandesti ce sa mai faci pt cei din jur, ce sa le mai oferi, cu ce sa-i mai bucuri. Si vor fi evenimente destule luna aceasta, te-ai pregatit bine. Pentru toate gusturile. Ai expozitii, ai petreceri, ai spectacole de teatru, opera, concerte. Oferi totul si totusi nu primesti prea multe. Lumea nu te respecta. Arunca cu tot felul de obiecte in tine, te raneste, te murdareste.
Nu ar trebui sa fi atat de bun si iertator, Clujule. Tu le pui atatea la dispozitie si ei?...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
