E interesant sa studiezi oamenii in tren, sa-i vezi plictisiti sau nerabdatori, veseli sau suparati.
In fata mea, 3 fete. Studente sau la master. Dragute. Cea de langa geam e f plictisita. E o bruneta draguta tare, slabuta, dar cu picioare umflate. Poate de la prea multi papuci cu toc. Pare sa-i placa muzica de club. Din castile de pe urechile ei, se aude in tot compartimentul un sunet care pe mine me streseaza. Ce poarta? Nimic deosebit. O pereche de blugi, un tricou alb, iar peste are un jerseut roz, mulat. Are un ceas interesant, care condimenteaza tinuta casual-sexy. In fata mea, o tipa satena cu ochii verzi.. w0ell.. nimic mai mult. Asculta muzica, dar la un nivel normal, nu se aude nimic in afara.. iar langa usa, domnisoara citeste. Nu e nici prea slaba, nici prea plinuta. Poarta blugi si un jerseut frumos, verde, incretit pe la maneci. Citeste. Pare obosita si distrata. Doarme. Se trezeste. Citeste din nou. Paginile trec cu greu... cred ca se gandeste intens la ceva... oare la ce?
Oare oamenilor de aici nu le e curent? Mie incep sa mi se umfle ochii, sa ma doara urechile.
Imi pierd sirul gandurilor, mi se termina baterie; ajung curand acasa. Abia astept sa ajung si in acelasi timp sa ma intorc in Cluj. E al 3-lea meu drum cu trenul. Impresii? Nu stiu.. prefer masina. Continui sa ma gandesc la studentii din Franta veniti in schimbul de experienta. Vreau si eu sa merg in Franta. Vreau sa-i vad in mediul lor. Sunt atat de veseli.. Cuba Libre e si bautura lor preferata, de suflet. Doar ca la noi e mult mai ieftina. Oamenii se stiu distra.
Very low batery. Am sa inchei acum, pt ca nu mai pot sa scriu, nu pentru ca nu mai vreau. Tipa saten deschis pleaca. Ramanem doar 5 in compartiment. Nu pot decat sa ma bucur ca-mi pot intinde picioarele. Oare in trenurile romanesti de ce nu exista priza pt laptop? Pleaca si cea cu jerseut roz. Are o geanta argintie. Nu-mi place.
Se urca un tip dragut, cu ochii verzi. Are o iubita, stiu din convorbirea telefonica sumara pe care a avut-o. Deodata cu el a urcat si o doamna in varsta. Se vede ca lucraza. Are maini muncite, uscate, crapate. Neingrijite. Imi pare rau. Pe fata ei se citeste suferinta si greutatea. Cred ca a trecut prin munte. Ma bucur ca le-a depasit. Asa-mi place sa cred, cel putin.
Gata bateria, gata si drumul si gandurile... revin la realitatea care ma inconjoara. Vreau sa o vad pe mama.
joi, 30 aprilie 2009
Ganduri din Tren
Sunt in vagonul 5, stau pe locul 73. In dreapta mea e Carmen, in stanga o doamna insarcinata. Nu s-ar spune ca e insarcinata din comportamentul sau. Fumeaza. Bea Cola. Fumeaza iar. E agitata, nu-si gasese locul. Isi verifica telefonul. Mai sta 5 minute. Suna. Aflam cu totii ca nunta Maricicai e peste o saptamana. Ba nu, peste o luna. A inteles gresit. Ii e foame. Manca o banana. Si-a gasit locul. Sta nemiscata.. Are o rochie de catifea roz, cu ceva model visiniu pe ea. Ciorapi negri, cu alt model. Papucii? Cu toc. Au o baretuta colorata cu roz, verde si galben.
Liceu
Despre Liceu..sunt multe de spus. E o etapa prin care toti trecem, de maturizare, acceptare si constientizare. Eu am devenit constienta de mine si de oamenii care se afla in jur. Am invatat ca trebuie sa accept multe, desi nu sunt fiinta care sa faca cele mai multe compromisuri. Am invatat ca daca vrei ceva, trebuie sa lupti. Am cunoscut oameni rai, mai egoisti decat mine si mai nefericiti, datorita nemultumirilor constante.
De ce am o parere atat de proasta? Nu stiu. Nu a fost cea mai fericita etapa din viata mea. De atunci m-am, schimbat mult. Cum a inceput totul? Am plecat din Petrosani, orasel de munte, cu mineri, cu posibilitati reduse si am venit la oras, in capitala de judet, Deva - la un liceu mai bun si cu mai multe oportunitati. Asa se spune, cel putin. Aici, a inceput povestea. Nu foarte fericita, nu foarte trista. O poveste ca oricare alta.
Imi amintesc prima zi de scoala. Intrasem cu entuziasm si voie buna pe "portile batranului Decebal" (cliseu) ca sa o cunosc pe diriginta. Era profesoara de fizica, bucuria mea -in generala eram olimpica la fizica si-mi doream sa fac cercetare in fizica pe vremea aia. Cand am vazut-o parea o doamna desavarsita, la brat cu sotul ei, foarte hotarata, directa .. un adevarat om cu caracter. Cu timpul m-am convins ca nu merita apelativul "doamna", iar partea cu caracterul lasa de dorit. E o femeia macinata de ganduri, de probleme si de rautati. In loc sa se bucure de viata, sa o aprecieze si sa incerce sa-si gaseasca locul, cauta mereu nod in papura, e mereu nefericita si nemultumita. Nu pot sa uit de cate ori am auzit ca suntem cei mai rai copii pe care i-a avut, cea mai proasta generatie, ca o facem de rusine si ca nu mai vrea o alta clasa cu un colectiv ca al nostru - de fapt, eram cea mai buna clasa din scoala, nu exista nimeni cu medie sub 9, nimeni cu absente nemotivate -scutirile le aduceu parintii la scoala, intre anumite ore; era un regim destul de strict- pentru ca la sfarsit sa se schimbe discursul, sa se intoarca la 180 grade, ba chiar si sa mai si verse 2 lacrimi dupa noi. Adevarat om de caracter, nu? Credeti ca ne spunea toate cuvintele grele si jignitoare ca sa ne motiveze? Nici vorba, o facea din suflet. Nici nu-si dadea seama ca poate sa raneasca sau sa afecteze pe cineva. Doar ne-a facut pe toate cur_e si ne-a spus ca doar cine nu vrea nu ne are, ca ar trebui sa mergem pe centura, la produs si alte lucruri de genul asta -si asta doar ca cineva a indraznit sa vina cu buricul gol la scoala. Scumpi colegi, va mai amintiti discursul minunatei noastre diriginte? E adevarat, e greu sa fi profesor, sa-ti controlezi nervii si furia, sa nu te descarci pe elevi.. dar daca ai pornit pe calea asta si ai ales profesia asta, trebuie sa te controlezi, sa nu-ti versi amarul pe copii si sa nu dai frau liber nemultumirilor personale pe niste tineri necopti si nevinovati.
Eh.. ce a urmat dupa intalnirea cu diriginta? Intalnirea cu colegii.. Eram cu Ami si abia asteptam sa-i vedem, sa-i cunoastem pe cei cu care urma sa convietuim 4 ani. Pentru ca vrand nevrand, urma sa petrecem 7-8 ore/zi impreuna. Am ajuns printre primele in clasa, ne-am ocupat locuri in banca a 3-a de la geam. Le-am pierdut repede in favoarea primei banci. Normal, tot doamnei diriginte trebuie sa-i multumim. A venit o colega mai codasa sa se planga ca ea nu vede din prima banca, pt ca are ochelari. Intrebata in ce banca ar trebui sa stea, a spus a 3-a. Doamna diriginta a inceput frumos, de la perete : "Fete, nu vreti sa va mutati?" , normal ca nu au vrut.. a urmat randul din mijloc, si aici a fost refuzata. A ajuns la mine si Ami, unde nu a mai fost un "Fete, vreti sa va mutati?" ci un "Mutati-va in prima banca, fete!". Pe un ton imprerativ, care nu lasa loc de comentarii. Destul de trist, nu? Eh.. iaca, am ajuns si in prima banca. Dupa un semestru, Ami a plecat. Am ramas singura in prima banca, banca din fata catedrei. Si uite asa, inca din prima zi, mi-am dat seama cum stau treburile in Decebal.
Colegii nu erau asa de rai. Pareau destul de OK, dar nu ma faceau sa ma simt in largul meu. Eram stingherita.. Cred ca inca sunt atunci cand ma gandesc la ei. Nu m-am adaptat destul de bine. Ei erau un grup, se stiau ba din Decebal -majoritatea facusera generala in Decebal- ba din oras, ca Deva nu e chiar cel mai mare oras. Venita din afara, destul de timida pe vremea aceea si foarte sfioasa, nu am stiut sa-mi croiesc drum spre ei, sa ma fac inteleasa si auzita. Ei au incercat uneori sa ma inteleaga, sa ma cunoasca, dar cred ca .. nu am reusit sa ne acomodam unii cu altii prea repede. Am avut si conflicte. neintelegeri, ca asa-i intre copii. Intr-a 12-a toate s-au rezolvat si au trecut, dar.. a fost destul de aiurea. Am refuzat sa merg la chefuri cu ei, pt ca nu sunt genul de "party girl", pentru ca nu-mi place sa dansez (de fapt, dansul e cel mai mare complex al meu - nu cred ca am sa reusesc sa trec peste vreodata), pentru ca nu am ureche muzicala si nu sunt in stare sa aplaud pe o melodie, pt ca pur si simplu nu imi plac chefurile. Mai ales pe vremea aia, cand cel mai tare era sa bei fara masura, sa te imbeti si sa vomiti.. sa nu mai stii pe ce lume esti. Iar asta m-a indepartat si mai tare de colegii mei. Mi-am petrecut mare parte din liceu izolata, in fata calculatorului. Nu mi-a prins rau, dar nu cred ca m-a facut foarte fericita. Nu, nu stiu daca am fost fericita sau nefricita, pt ca am incercat mereu mi-am impus ca sunt fericita, ca asa vreau, ca asa e cel mai bine pt mine. Si cu asta in minte, m-au autosugestionat si nu am fost suparata sau dezamagita. Am avut si prieteni, putin, dar totusi, erau. M-am considerat o inadaptata inainte sa vin la facultate. Credeam ca nu am locul meu, ca sunt o singuratica si ca poate ar fi trebuit sa ma nasc in salbaticie. Nu pot decat sa le multumesc celor care erau langa mine si m-au sustinut, incurajat si facut liceul o perioada mai frumoasa. Ma bucur ca am reusit sa merg in excursie in Grecia, cu cei de la alt liceu si sa ma adaptez acolo...
Credeti ca e usor sa rezumi 4 ani? Mai am atat de multe de spus, atatea amintiri, atatea ganduri. Sunt atatea persoane pe care vreau sa le mentionez..
-Va urma-
Credeti ca e usor sa rezumi 4 ani? Mai am atat de multe de spus, atatea amintiri, atatea ganduri. Sunt atatea persoane pe care vreau sa le mentionez..
-Va urma-
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Negru
24 aprilie 2009, ora 10:22 A murit Carra. Zi neagra. Imi pare rau ca nu v-am povestit de ea cand puteam, acum nu am sa fiu in stare multa vreme sa o fac.
vineri, 24 aprilie 2009
Proiecte
Ma intreba cineva ce am facut eu in Cluj, in ce activitati m-am implicat, cum imi pierd timpul...
Nu pot sa spun ca am facut prea multe, dar sunt mandra de cele cateva in care m-am implicat. Am ajuns sa fiu Reprezentatul de An al colegiilor mei de facultate, lucru care m-a ajutat destul de mult. Am ajuns in consiliul profesoral al UBB (Universitatea Babes Bolyai), am intrat intr-o organizatie studenteasca, Hermes (De ce se numeste Hermes? Hermes este zeul informatiei in mitologia greaca. Numele nu mi se pare prea reusit, dar.. asta e ), Organizatia Studentilor Matematicieni si Informaticieni din UBB, unde coordonez departamentul de Relatii Sociale. Suntem micuti, la inceput de drum. Incercam sa ne organizam, sa facem si noi ceva sa ne remarcam. E greu fiindca nu avem sprijin prea mult din partea facultatii, sponsorii se gasesc mai greu.. si oricum, e un cerc viicios. Ca sa ne promovam si sa atragem oameni trebuie sa organizam un eveniment, iar ca sa putem organiza ceva care sa ne scoata din anonimat avem nevoie de oameni.
Dupa ce am intrat in Hermes mi s-au deschis mai multe portite. Am ajuns voluntar in COS (Consortiul Organizatiilor Studentesti din CLuj-Napoca) si aici incolo...
Am protestat in parcul Stefan cel Mare pentru spatiile verzi din Cluj-Napoca alaturi de OSpN (Organizatia Studentilor pentru Natura ), am plantat copacei, am cunoscut multi oameni interesanti, care aveau ceva de spus si mi-am facut prieteni noi.
Ce planuri am? Alaturi de organizatii voi organiza unele activitati si voi participa la altele. Va voi spune la momentul potrivit :) Deocamdata.. pot sa spun ca urmeaza Luna Studentului Clujean, plina de activitati de tot felul, pentru toate gusturile.
Nu pot sa spun ca am facut prea multe, dar sunt mandra de cele cateva in care m-am implicat. Am ajuns sa fiu Reprezentatul de An al colegiilor mei de facultate, lucru care m-a ajutat destul de mult. Am ajuns in consiliul profesoral al UBB (Universitatea Babes Bolyai), am intrat intr-o organizatie studenteasca, Hermes (De ce se numeste Hermes? Hermes este zeul informatiei in mitologia greaca. Numele nu mi se pare prea reusit, dar.. asta e ), Organizatia Studentilor Matematicieni si Informaticieni din UBB, unde coordonez departamentul de Relatii Sociale. Suntem micuti, la inceput de drum. Incercam sa ne organizam, sa facem si noi ceva sa ne remarcam. E greu fiindca nu avem sprijin prea mult din partea facultatii, sponsorii se gasesc mai greu.. si oricum, e un cerc viicios. Ca sa ne promovam si sa atragem oameni trebuie sa organizam un eveniment, iar ca sa putem organiza ceva care sa ne scoata din anonimat avem nevoie de oameni.
Dupa ce am intrat in Hermes mi s-au deschis mai multe portite. Am ajuns voluntar in COS (Consortiul Organizatiilor Studentesti din CLuj-Napoca) si aici incolo...
Am protestat in parcul Stefan cel Mare pentru spatiile verzi din Cluj-Napoca alaturi de OSpN (Organizatia Studentilor pentru Natura ), am plantat copacei, am cunoscut multi oameni interesanti, care aveau ceva de spus si mi-am facut prieteni noi.
Ce planuri am? Alaturi de organizatii voi organiza unele activitati si voi participa la altele. Va voi spune la momentul potrivit :) Deocamdata.. pot sa spun ca urmeaza Luna Studentului Clujean, plina de activitati de tot felul, pentru toate gusturile.
joi, 23 aprilie 2009
Vacanta
Se simte inca atmosfera de sarbatoare. De cand am venit acasa s-a simtit. Eu asociez qcuvantul "sarbatoare" cu familie si vacanta, cu multa mancare, prajituri si voie-buna.
Iar de cand am plecat de acasa, la Cluj, la facultate, fiecare clipa petrecuta acasa e o sarbatoare. Toata lumea sarbatoreste venirea "copilului". Sunt intampinata cu bunatati de tot felul, rasfatat si tinuta ca-n puf. Am program de relaxare non-stop. Ma culc cand vreau, ma trezesc cand vreau. Nici nu trebuie sa ma gandesc ca as manca ceva ca a 2-a zi e pe masa. Mama si Gabi si-au luat concediu, sa poata sa stea cu mine cat mai mult, sa povestim si sa recuperam timpul pierdut... Adevarul e ca nu va fi niciunde, niciodata, ca acasa la mama. O oaza de liniste (uneori prea multa), de iubire neconditionata si de acceptare.
E adevarat ca vin destul de rar acasa, mi-ar placea sa vin mai des, sa stau mai mult timp cu ei, dar parca de fiecare data apare ceva. Imi e destul de greu sa ma impart intre doua locuri dragi, in care am doua vieti diferite, dar care nu se exclud reciproc. Nu stiu si nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi in Cluj fara nesfarsitele discutii la telefon cu mama, fara sfaturile si fara sprijinul ei. Nu cred ca m-as descurca, ca as putea sa inteleg sau ca.. as vrea sa fac ceva fara ele.
Vacanta e una din cele mai mari bucurii, dar trece atat de repede.. inca una, doua zile si ma intorc la Cluj. Cu un ochi rad, cu unul plang. Incepe programul cu trezitul de dimineata, probleme cu lipsa mancarii si obligatia de a face curatenie. Dar incet-incet revin la normal, ma apuc sa invat, mai particip la 2-3 proiecte, care nu tin neaparat de facultate. Ma mai duc la teatru, la cate un film.. si uite asa, trece timpul.
Pana la urmatoarea vacanta...
Iar de cand am plecat de acasa, la Cluj, la facultate, fiecare clipa petrecuta acasa e o sarbatoare. Toata lumea sarbatoreste venirea "copilului". Sunt intampinata cu bunatati de tot felul, rasfatat si tinuta ca-n puf. Am program de relaxare non-stop. Ma culc cand vreau, ma trezesc cand vreau. Nici nu trebuie sa ma gandesc ca as manca ceva ca a 2-a zi e pe masa. Mama si Gabi si-au luat concediu, sa poata sa stea cu mine cat mai mult, sa povestim si sa recuperam timpul pierdut... Adevarul e ca nu va fi niciunde, niciodata, ca acasa la mama. O oaza de liniste (uneori prea multa), de iubire neconditionata si de acceptare.
E adevarat ca vin destul de rar acasa, mi-ar placea sa vin mai des, sa stau mai mult timp cu ei, dar parca de fiecare data apare ceva. Imi e destul de greu sa ma impart intre doua locuri dragi, in care am doua vieti diferite, dar care nu se exclud reciproc. Nu stiu si nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi in Cluj fara nesfarsitele discutii la telefon cu mama, fara sfaturile si fara sprijinul ei. Nu cred ca m-as descurca, ca as putea sa inteleg sau ca.. as vrea sa fac ceva fara ele.
Vacanta e una din cele mai mari bucurii, dar trece atat de repede.. inca una, doua zile si ma intorc la Cluj. Cu un ochi rad, cu unul plang. Incepe programul cu trezitul de dimineata, probleme cu lipsa mancarii si obligatia de a face curatenie. Dar incet-incet revin la normal, ma apuc sa invat, mai particip la 2-3 proiecte, care nu tin neaparat de facultate. Ma mai duc la teatru, la cate un film.. si uite asa, trece timpul.
Pana la urmatoarea vacanta...
miercuri, 22 aprilie 2009
Asteptare2
Am avut azi o zi plina. Plina de evenimente, de idei, de inspiratie si de impresii. Am sa incep cu chestia care ma framanta, e o completare la postul Asteptare. Va spuneam ca punctualitatea inseamna respect si desi stiu ca nu ati fost de acord, imi mentin parerea.
Sa va spun ce am patit azi. Am fost sa ma tund. (Da, am revenit la normal - par scurt si ciufulit). Daca aveam programare la 16:00, la 15:55 am fost acolo. Ajung, stau 2 minute, tipa imi spune ca nu a terminat treaba si mai are putin de lucru - sa ma intorc peste jumatate de ora. Ce sa fac? Plec. Ma gandesc sa mai dau o tura prin magazine, sa mai vad ce si cum, sa treaca timpul. Trece cum trece, si la 16:30 ma intorc la salon, unde, ce vad? Stupoare. Intre timp a mai ajuns o doamna, cu programare la 16:30.. si a trebuit sa astept pana a tuns-o, adica inca 30 minute. Si uite asa, am pierdut eu o ora fara sa fac nimic.
Nu era mai bine sa-mi spuna de la inceput sa vin la 17? Nu era mai bine sa nu-mi spuna sa ma intorc la 16:30 daca ea de la 16:30 avea o alta programare? Nu trebuia sa astepte doamna aceea jumatate de ora pana ma tundea pe mine? Daca eu am stat juma' de ora, sa stea si ea -principiul MCV (Moara si Capra Vecinului). Sau poate stilista/coafeza trebuia sa gaseasca o alta modalitate de a face programari, sa lase intervale mai mari de timp intre ele, ca sa fie sigura ca are timp sa termine. Asa era normal. Noroc ca eram bine dispusa si nu am vrut sa fac scandal deloc.. cred ca stiti ca pot sa fiu si rea. Oricum nu rezolvam nimic, numai ma consumam degeaba. Eh, bine ca a trecut si ora de asteptare si m-am tuns si io. (era culmea sa ma cheme a 2-a zi ca trebuie sa plece!).
Ma bucur insa ca mi-am revazut unii colegi de liceu in acea jumatate de ora in care am ratacit fara tinta prin oras. As fi vrut sa petrec mai mult timp cu ei, sa vad ce mai face fiecare, cum sunt si cum se descurca -daca nu-mi spunea sa ma intorc in juma' de ora, poate reuseam si asta. Oricum, abia astept urmatoarea revedere.
Sa va spun ce am patit azi. Am fost sa ma tund. (Da, am revenit la normal - par scurt si ciufulit). Daca aveam programare la 16:00, la 15:55 am fost acolo. Ajung, stau 2 minute, tipa imi spune ca nu a terminat treaba si mai are putin de lucru - sa ma intorc peste jumatate de ora. Ce sa fac? Plec. Ma gandesc sa mai dau o tura prin magazine, sa mai vad ce si cum, sa treaca timpul. Trece cum trece, si la 16:30 ma intorc la salon, unde, ce vad? Stupoare. Intre timp a mai ajuns o doamna, cu programare la 16:30.. si a trebuit sa astept pana a tuns-o, adica inca 30 minute. Si uite asa, am pierdut eu o ora fara sa fac nimic.
Nu era mai bine sa-mi spuna de la inceput sa vin la 17? Nu era mai bine sa nu-mi spuna sa ma intorc la 16:30 daca ea de la 16:30 avea o alta programare? Nu trebuia sa astepte doamna aceea jumatate de ora pana ma tundea pe mine? Daca eu am stat juma' de ora, sa stea si ea -principiul MCV (Moara si Capra Vecinului). Sau poate stilista/coafeza trebuia sa gaseasca o alta modalitate de a face programari, sa lase intervale mai mari de timp intre ele, ca sa fie sigura ca are timp sa termine. Asa era normal. Noroc ca eram bine dispusa si nu am vrut sa fac scandal deloc.. cred ca stiti ca pot sa fiu si rea. Oricum nu rezolvam nimic, numai ma consumam degeaba. Eh, bine ca a trecut si ora de asteptare si m-am tuns si io. (era culmea sa ma cheme a 2-a zi ca trebuie sa plece!).
Ma bucur insa ca mi-am revazut unii colegi de liceu in acea jumatate de ora in care am ratacit fara tinta prin oras. As fi vrut sa petrec mai mult timp cu ei, sa vad ce mai face fiecare, cum sunt si cum se descurca -daca nu-mi spunea sa ma intorc in juma' de ora, poate reuseam si asta. Oricum, abia astept urmatoarea revedere.
luni, 20 aprilie 2009
Dezamagire
E incredibil cum timpul ne afecteaza relatiile, cum ne agatam de unii oameni si cum nu ne putem desprinde desi suntem jigniti, insultati si raniti in diferite moduri. Stam o perioada linistiti, in bancuta noastra, ne lingem ranile, ne vindecam si apoi pornim, cu avant si voie buna, optimism si speranta spre o noua lovitura. Ce oameni masochisti suntem. Cred ca fiecare s-a agatat de cate o persoana in viata. De un prieten, de o ruda, de cineva.
Nu-mi imaginam ca o singura persoana, dupa o perioada lunga de timp in care nu am pastrat legatura din diferite motive, poate trezi in mine sentimente atat de diferite. De la fericire pt ca aud din nou ceva despre ea, la tristete fata de vorbele care-mi cadeau greu, la dezamagire fata de comportament, iar spre final o ciudata stare de curiozitate fata de "oferta" de a ramane prieteni, totul incheindu-se cu o stare de calm si persistenta sentimentului de deceptie, dezamagire.
Exista oameni care te ranesc voit sau involuntar. Sunt cei care se razbuna si cei care vor sa-ti arate ce pot. Dar cel mai tare doare cand cei care te ranesc sunt cei la care ai tinut candva si care acum nici nu-si dau seama ca spun ceva greu de digerat. Normal, treci peste toate, inveti sa accepti si sa treci pezte dezamagiri.Iti vine sa te detasezi incet incet de lume. Iti vine tot mai greu sa te atasezi. Nu mai vrei sa dai nimanui o sansa. Dar realizezi ca izolarea nu e o solutie.
Da, te protejeaza de despartirile de iubitul care te minte ca e prea obosit sa iasa cu tine, dar are timp de 4-5 beri cu baieti, de prietenii care te pun sa-i astepti in fata teatrului in timp ce se imbata intr-un bar, de barfele fetelor... Mai exact, te protejeaza de viata. Viata asta e de fapt, nu? Un sir de oameni si evenimente, de legaturi si despartiri.Si nu as renunta pt nimic la asta!
Am sa suport o groaza de lucruri, am sa fac compromisuri, am sa ma adaptez si am sa trec peste toate, nu fara a invata din experientele traite. Ma voi bucura cat de mult am sa pot si am sa incerc sa ignor lucrurile care nu-mi plac, am sa-i iert pe cei care ma supara si am sa-mi exprim parerile de rau cand am sa gresesc. Am sa privesc in fata, cu optimism si am sa iau binele atat cat pot. Nu am sa ma gandesc la ce a fost, ce vremuri frumoase au existat, nu voi trai in trecut, viata e prea scurta pentru asta. Best moments are yet to come..
Si un filmulet impresionant care exprima perfect totate acestea: http://www.thetrainoflifemovie.com/
Vizionare placuta!
PS. Am sa revin la aceasta tema, sunt f multe de spus. Dar deocamdata ajunge. E tarziu, merg sa dorm...
Nu-mi imaginam ca o singura persoana, dupa o perioada lunga de timp in care nu am pastrat legatura din diferite motive, poate trezi in mine sentimente atat de diferite. De la fericire pt ca aud din nou ceva despre ea, la tristete fata de vorbele care-mi cadeau greu, la dezamagire fata de comportament, iar spre final o ciudata stare de curiozitate fata de "oferta" de a ramane prieteni, totul incheindu-se cu o stare de calm si persistenta sentimentului de deceptie, dezamagire.
Exista oameni care te ranesc voit sau involuntar. Sunt cei care se razbuna si cei care vor sa-ti arate ce pot. Dar cel mai tare doare cand cei care te ranesc sunt cei la care ai tinut candva si care acum nici nu-si dau seama ca spun ceva greu de digerat. Normal, treci peste toate, inveti sa accepti si sa treci pezte dezamagiri.Iti vine sa te detasezi incet incet de lume. Iti vine tot mai greu sa te atasezi. Nu mai vrei sa dai nimanui o sansa. Dar realizezi ca izolarea nu e o solutie.
Da, te protejeaza de despartirile de iubitul care te minte ca e prea obosit sa iasa cu tine, dar are timp de 4-5 beri cu baieti, de prietenii care te pun sa-i astepti in fata teatrului in timp ce se imbata intr-un bar, de barfele fetelor... Mai exact, te protejeaza de viata. Viata asta e de fapt, nu? Un sir de oameni si evenimente, de legaturi si despartiri.Si nu as renunta pt nimic la asta!
Am sa suport o groaza de lucruri, am sa fac compromisuri, am sa ma adaptez si am sa trec peste toate, nu fara a invata din experientele traite. Ma voi bucura cat de mult am sa pot si am sa incerc sa ignor lucrurile care nu-mi plac, am sa-i iert pe cei care ma supara si am sa-mi exprim parerile de rau cand am sa gresesc. Am sa privesc in fata, cu optimism si am sa iau binele atat cat pot. Nu am sa ma gandesc la ce a fost, ce vremuri frumoase au existat, nu voi trai in trecut, viata e prea scurta pentru asta. Best moments are yet to come..
Si un filmulet impresionant care exprima perfect totate acestea: http://www.thetrainoflifemovie.com/
Vizionare placuta!
PS. Am sa revin la aceasta tema, sunt f multe de spus. Dar deocamdata ajunge. E tarziu, merg sa dorm...
duminică, 19 aprilie 2009
La Pasti
La Pasti
George Toparceanu
Astazi in sufragerie
Dormitau pe-o farfurie
Necajite si manjite
Zece oua inrosite.
Un ou alb abia ouat
Cu mirare le-antrebat
"- Ce va este fratioare
Ce va doare?
Nu va ninge
Nu va ploua
Stati gatite-n haina noua
Parca, Dumnezeu ma ierte
N-ati fi oua..."
"- Suntem fierte!"
Zise-un ou rotund si frez
Langa pasca cu orez.
Si schimbandu-si brusc alura,
Toate-au inceput cu gura:
"- Pan' la urma tot nu scap"
"- Ne gateste de parada"
"- Ne ciocneste cap in cap
Si ne zvarle coaja-n strada"
"- Ce rusine! Ce dezastru!
Preferam sa fiu omlet"
"- Eu, de m-ar fi dat la closca,
As fi scos un pui albastru"
"- Si eu unul violet"
"- Eu mai bine-ar fi sa tac
Asa galben sunt, ca-mi vine
Sa-mi inchipui ca pe mine
M-a ouat un cozonac
Sarbatori fericite!
Poate e putin tarziu pentru urari, mai ales pt cei care au sarbatorit Invierea Domnului saptamana trecuta, dar sa stiti ca le fac din tot sufletul.
Va urez sarbatori fericite tuturor, numai ganduri bune si dragoste. Sa va bucurati alaturi de cei dragi si... sa nu exagerati cu mancarea!
Si ca sa nu fie prea sec.. sa va povestesc ceva ce m-a impresionat. Am primit zilele astea un SMS. Uitati un fragment din el:
Te gandesti cati cersetori ai refuzat, cat de rar (daca nu niciodata) ai cedat in autobuz locul unei femei insarcinate sau unui batranel care abia isi ducea zilele, cat de urat ai vorbit cu vanzatoarea de la magazinul de pe colt, cati nervi ti-ai varsat pe functionarii publici care-si faceau doar meseria (in fond.. nu ei fac legea) sau pur si simplu cat de rar iti suni parintii, bunicii, rudele. Poate-ti amintesti de colegul care te-a rugat sa-l ajuti sa ia un 5 la examen si l-ai refuzat sau .. de catelul flamand caruia nu i-ai aruncat decat o privire taioasa si un "marsh potaie" in loc de o ravnita bucatica paine.
In perioada sarbatorilor iti amintesti de toate nedreptatile care ti s-au facut, de persoanele care te-au judecat dupa aparente, de prietenii care te-au tradat si de persoanele care te-au dezamagit. Si-ti dai seama ca nu poti decat sa ierti, pt ca si tu, la randul tau, ai destule pietre pe suflet. Iarta si uita, vei fi mai impacat cu tine si te vei simti mai bine... vei putea sa iei Lumina si sa te bucuri din tot sufletul de ea.
Hristos a-nviat!
Va urez sarbatori fericite tuturor, numai ganduri bune si dragoste. Sa va bucurati alaturi de cei dragi si... sa nu exagerati cu mancarea!
Si ca sa nu fie prea sec.. sa va povestesc ceva ce m-a impresionat. Am primit zilele astea un SMS. Uitati un fragment din el:
Hristos avea cruce de lemn si inima si aur. Azi multi avem cruci de aur si inimi de lemn.Te face sa te gandesti putin si sa-ti analizezi comportamentul, nu?
Te gandesti cati cersetori ai refuzat, cat de rar (daca nu niciodata) ai cedat in autobuz locul unei femei insarcinate sau unui batranel care abia isi ducea zilele, cat de urat ai vorbit cu vanzatoarea de la magazinul de pe colt, cati nervi ti-ai varsat pe functionarii publici care-si faceau doar meseria (in fond.. nu ei fac legea) sau pur si simplu cat de rar iti suni parintii, bunicii, rudele. Poate-ti amintesti de colegul care te-a rugat sa-l ajuti sa ia un 5 la examen si l-ai refuzat sau .. de catelul flamand caruia nu i-ai aruncat decat o privire taioasa si un "marsh potaie" in loc de o ravnita bucatica paine.
In perioada sarbatorilor iti amintesti de toate nedreptatile care ti s-au facut, de persoanele care te-au judecat dupa aparente, de prietenii care te-au tradat si de persoanele care te-au dezamagit. Si-ti dai seama ca nu poti decat sa ierti, pt ca si tu, la randul tau, ai destule pietre pe suflet. Iarta si uita, vei fi mai impacat cu tine si te vei simti mai bine... vei putea sa iei Lumina si sa te bucuri din tot sufletul de ea.
Hristos a-nviat!
joi, 16 aprilie 2009
Clujul
De ce iubesc Clujul? L-am iubit inca dinainte de a-l vedea. Stiam ca e ce-mi doresc inca dinainte de a-l vedea. Dar cand l-am vazut, am inteles ca nu m-am inselat. E un oras suberb, in inima Ardealului, un colt de fericire. Pt ca automat ma gandesc la fericire cand spun Cluj. M-am indragostit de orasul asta. De fapt, nu e doar un oras. Pt mine e mai mult. Aici mi-am gasit locul. Am invatat sa traiesc, sa iubesc, sa rad, sa cant, sa dansez. Poate nu la propriu, dar e adevarat. Cand ma gandesc la Cluj, zambesc, mi se maresc ochii si ma cuprinde o stare de melancolie.
Cluj e nesfarsit, neobosit, etern. E asa datorita oamenilor cu suflete mari, studentilor. Zambete. Optimism. Vise. Idealuri. Ganduri Marete. Implinire. Incantare. FERICIRE. Exact ce spuneam.. un colt de fericire. Multe posibilitati, multe oprtunitati. Nici nu stii cum sa profiti de toate. Nu ai timp sa te plictisesti. Poti mereu sa gasesti ceva de facut. Teatru, opera, concerte, filme, mall-uri, cafenele, cluburi, proteste, evenimente d'ale studentilor. Si mereu e ceva nou de vazut, mereu gasesti cate un coltisor nedescoperit care-ti face inima sa tresalte. Cand urci pe Cetatuie si vezi orasul de sus parca esti Regele Vazduhului, cand vezi stelele prin telescop la Observatorul Astronomic parca esti Stapanul Universului, cand ajungi in Gradina Botanica te contopesti cu natura, cand ajungi in Parcul Central, pe langa Baba Novac parca esti maestrul deghizarii - o oaza de liniste intr-un loc aglomerat...
In Cluj mi-am facut prieteni, cunostiinte si am reusit sa ma dezvolt personal. Am invatat ca pt a gasi, trebuie sa stii ce sa cauti. Cautarea de dragul cautarii, alergatura numai de dragul alargaturii nu isi au sensul. Aici m-am schimbat, am crescut, m-am descoperit si ma redescopar mereu. Sunt aceeasi, dar mereu alta. Si pt asta va multumesc. Va multumesc Iulia si Mircea, pt ca fara voi probabil mi-as fi pierdut speranta (la inceput, cand eram singura, pierduta si debusolata; pe percurs cand nu-mi mai gaseam locul), va multumesc dragi colegi ca m-ati invat sa ma implic, va multumesc d-lor profesori ca m-ati ajutat cand am nevoie de indrumari, va multumesc voua, prietenilor si cunoscutiilor pt toate vorbele bune (m-ati ajutat sa invat sa disting adevarul de complezenta) sau rele (m-ati intarit) pe care mi le-ati spus, pt sfaturi (m-ati ajutat sa cresc).
Multumesc tuturor celor intalniti in drumul meu prin viata pentru ca fara ei nu as fi cine sunt.
Cluj e nesfarsit, neobosit, etern. E asa datorita oamenilor cu suflete mari, studentilor. Zambete. Optimism. Vise. Idealuri. Ganduri Marete. Implinire. Incantare. FERICIRE. Exact ce spuneam.. un colt de fericire. Multe posibilitati, multe oprtunitati. Nici nu stii cum sa profiti de toate. Nu ai timp sa te plictisesti. Poti mereu sa gasesti ceva de facut. Teatru, opera, concerte, filme, mall-uri, cafenele, cluburi, proteste, evenimente d'ale studentilor. Si mereu e ceva nou de vazut, mereu gasesti cate un coltisor nedescoperit care-ti face inima sa tresalte. Cand urci pe Cetatuie si vezi orasul de sus parca esti Regele Vazduhului, cand vezi stelele prin telescop la Observatorul Astronomic parca esti Stapanul Universului, cand ajungi in Gradina Botanica te contopesti cu natura, cand ajungi in Parcul Central, pe langa Baba Novac parca esti maestrul deghizarii - o oaza de liniste intr-un loc aglomerat...
In Cluj mi-am facut prieteni, cunostiinte si am reusit sa ma dezvolt personal. Am invatat ca pt a gasi, trebuie sa stii ce sa cauti. Cautarea de dragul cautarii, alergatura numai de dragul alargaturii nu isi au sensul. Aici m-am schimbat, am crescut, m-am descoperit si ma redescopar mereu. Sunt aceeasi, dar mereu alta. Si pt asta va multumesc. Va multumesc Iulia si Mircea, pt ca fara voi probabil mi-as fi pierdut speranta (la inceput, cand eram singura, pierduta si debusolata; pe percurs cand nu-mi mai gaseam locul), va multumesc dragi colegi ca m-ati invat sa ma implic, va multumesc d-lor profesori ca m-ati ajutat cand am nevoie de indrumari, va multumesc voua, prietenilor si cunoscutiilor pt toate vorbele bune (m-ati ajutat sa invat sa disting adevarul de complezenta) sau rele (m-ati intarit) pe care mi le-ati spus, pt sfaturi (m-ati ajutat sa cresc).
Multumesc tuturor celor intalniti in drumul meu prin viata pentru ca fara ei nu as fi cine sunt.
marți, 14 aprilie 2009
Asteptare
Nu stiu deloc sa astept... nu am stare. Daca mi se spune o ora, pai ora aia sa fie, si gata!
Punctualitatea e o calitate f importanta si destul de rar intalnita in zilele noastre. Tocmai asta o face sa fie o atat de apreciata. Daca-i spui unui om "vin in 10 minute", de ce sa-l faci sa astepte dupa tine 30 minute? Poate si-ar face alte planuri. In loc sa te astepte in fata Universitatii, poate ar merge si si-ar lua ceva de mancat, de baut, etc. Pur si simplu ar face altceva, decat sa stea si sa te astepte.
Daca ora incepe la 12:00 de ce trebuie sa ajungi la 12:05? Numai ca sa arati cat de important esti? Mai bine nu mai intri si gata. Nu faci tot circul ala cu "ma scuzati", "imi pare rau", "imi dai voie sa intru in banca, te rog?", "scuza-ma". Nu vorbesc de orele puse in locatii diferite, de trafic, etc., ci de obiceiul unora de a intarzia constant. Nu pot sa inteleg. E o metoda de a iesi in evidenta, e adevarat, dar totusi.. nu inseamna ca e si una pozitiva.
Fiecare are motive sa intarzie din cand in cand. Se intampla, e adevarat. Intarzie autobuzul, esti blocat in trafic, nu te trezesti.. din cand in cand e voie. Dar sa faci o regula din asta numai pt a-ti arata muschii si importanta ? E jalnic. Sincer.. Get over it, nobody is impressed.
Punctualitatea e o calitate f importanta si destul de rar intalnita in zilele noastre. Tocmai asta o face sa fie o atat de apreciata. Daca-i spui unui om "vin in 10 minute", de ce sa-l faci sa astepte dupa tine 30 minute? Poate si-ar face alte planuri. In loc sa te astepte in fata Universitatii, poate ar merge si si-ar lua ceva de mancat, de baut, etc. Pur si simplu ar face altceva, decat sa stea si sa te astepte.
Daca ora incepe la 12:00 de ce trebuie sa ajungi la 12:05? Numai ca sa arati cat de important esti? Mai bine nu mai intri si gata. Nu faci tot circul ala cu "ma scuzati", "imi pare rau", "imi dai voie sa intru in banca, te rog?", "scuza-ma". Nu vorbesc de orele puse in locatii diferite, de trafic, etc., ci de obiceiul unora de a intarzia constant. Nu pot sa inteleg. E o metoda de a iesi in evidenta, e adevarat, dar totusi.. nu inseamna ca e si una pozitiva.
Fiecare are motive sa intarzie din cand in cand. Se intampla, e adevarat. Intarzie autobuzul, esti blocat in trafic, nu te trezesti.. din cand in cand e voie. Dar sa faci o regula din asta numai pt a-ti arata muschii si importanta ? E jalnic. Sincer.. Get over it, nobody is impressed.
Punctualitatea este un fel de a ne arăta respectul pentru acei cu care treburile vieţii ne pun în legătură.
Vauvenargues
Acceptare
Aveam o discutie zilele astea cu cineva care-mi sugera sa nu-mi folosesc numele real pe blog, sa nu se stie ca sunt eu. Era o varianta buna, dar.. nu optima.
In fond, am atatea de spus... De ce sa nu-mi asum gandurile? Am pareri proprii, am sentimente, ganduri. De ce sa nu le recunosc ca fiind ale mele? Pt ca ar putea sa deranjeze pe cineva?
Trebuie sa am o coloana vertebrala. Sa stiu ce e bine sau rau, ce e frumos sau urat. Si binele de azi sa nu se tranforme maine in rau, in functie de persoana cu care vorbesc. Nu-mi doresc sa ma placa toata lumea. Imi place sa fiu placuta, dar nu cu acest pret. Nu si daca trebuie sa renunt la.. mine.
Personalitatea nu se refera la fatada, nu e o masca. E o insusire de caracteristici ale unei persoane. E ceea ce o defineste. Personalitate e strict legata de "EU" - pt ca e unica. Insumeaza simpatiile, antipatiile, doriintele, visele, temerile, convingerile.. tot ce ne deosebeste si ne individualizeaza in societate. Stiu ca originea cuvantului e din latinescul persona si se refera la masca utilizata de un actor in timpul unei piese - si duce cu gandul la ceea ce vad ceilalti, impresia unei alte persoane despre noi. E posibila si aceasta interpretare, dar eu una.. merg pe prima varianta. Tocmai de aceea, cred ca trebuie sa-mi fac public numele, sa recunosc cine sunt si sa accept. Sa ma accept pe mine, cu calitati si defecte, cu bune si rele, abia apoi sa-i accept pe ceilalti.
In fond, am atatea de spus... De ce sa nu-mi asum gandurile? Am pareri proprii, am sentimente, ganduri. De ce sa nu le recunosc ca fiind ale mele? Pt ca ar putea sa deranjeze pe cineva?
Trebuie sa am o coloana vertebrala. Sa stiu ce e bine sau rau, ce e frumos sau urat. Si binele de azi sa nu se tranforme maine in rau, in functie de persoana cu care vorbesc. Nu-mi doresc sa ma placa toata lumea. Imi place sa fiu placuta, dar nu cu acest pret. Nu si daca trebuie sa renunt la.. mine.
Personalitatea nu se refera la fatada, nu e o masca. E o insusire de caracteristici ale unei persoane. E ceea ce o defineste. Personalitate e strict legata de "EU" - pt ca e unica. Insumeaza simpatiile, antipatiile, doriintele, visele, temerile, convingerile.. tot ce ne deosebeste si ne individualizeaza in societate. Stiu ca originea cuvantului e din latinescul persona si se refera la masca utilizata de un actor in timpul unei piese - si duce cu gandul la ceea ce vad ceilalti, impresia unei alte persoane despre noi. E posibila si aceasta interpretare, dar eu una.. merg pe prima varianta. Tocmai de aceea, cred ca trebuie sa-mi fac public numele, sa recunosc cine sunt si sa accept. Sa ma accept pe mine, cu calitati si defecte, cu bune si rele, abia apoi sa-i accept pe ceilalti.
"Acceptarea este o comoditate atat de importanta incat unii au numit-o "prima lege a maturizarii personale""
Peter Alexander McWilliams
luni, 13 aprilie 2009
Ganduri
E greu sa-mi pun ordine in ganduri si sa imi dau seama despre ce sa scriu.
Ma gandesc ca as vrea sa fie ceva important, cu impact, ceva care sa schimbe, sa motiveze, sa inspire, sa faca o diferenta, sa te faca sa gandesti, sa-ti pui intrebari, dar care sa fie si funny si important pentru mine.Nu gasesc la ora asta nimic care sa corespunda tuturor cerintelor, asa ca incerc sa ma limitez. Am sa explic de ce.
-De ce.. ce ?
-De aia.
-Care era intrebarea?! -
-De ce am facut blogul? Mai era nevoie de inca un blog pe care sa nu-l citeasca nimeni si care sa "stea" degeaba pe net?
-Sigur ca nu era, dar nu incurca pe nimeni.
Mi-am dat si io seama ca am multe povesti de spus si o parte le pot impartasi mai usor aici. Imi pare rau daca nu e ce va asteptati sa fie.
Nu ar trebui sa aveti asteptari. Luati lucrurile asa cum sunt. Cu cat astepti mai putine, cu atat esti mai putin dezamagit. Daca ai asteptari mari, sansele de-a fi dezamagit cresc exponetial, cu numarul de sperante si iluzii pe care ti le faci.
Acum, nu ma pot hotari la ce pesoana sa scriu. Va scriu voua, prietenilor, voua necunoscutilor sau imi scriu mie? Cred ca merg pe prima varianta. De acum am sa scriu la pers a 2-a singular. O sa fie interesant...
Calatoria incepe, sper sa fie frumoasa si plina de aventuri...
Break a leg! (Ce? Asa se ureaza succes in teatru!)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
