Home                Profile                Contact              

marți, 14 aprilie 2009

Acceptare

Aveam o discutie zilele astea cu cineva care-mi sugera sa nu-mi folosesc numele real pe blog, sa nu se stie ca sunt eu. Era o varianta buna, dar.. nu optima.

In fond, am atatea de spus... De ce sa nu-mi asum gandurile? Am pareri proprii, am sentimente, ganduri. De ce sa nu le recunosc ca fiind ale mele? Pt ca ar putea sa deranjeze pe cineva?

Trebuie sa am o coloana vertebrala. Sa stiu ce e bine sau rau, ce e frumos sau urat. Si binele de azi sa nu se tranforme maine in rau, in functie de persoana cu care vorbesc. Nu-mi doresc sa ma placa toata lumea. Imi place sa fiu placuta, dar nu cu acest pret. Nu si daca trebuie sa renunt la.. mine.

Personalitatea nu se refera la fatada, nu e o masca. E o insusire de caracteristici ale unei persoane. E ceea ce o defineste. Personalitate e strict legata de "EU" - pt ca e unica. Insumeaza simpatiile, antipatiile, doriintele, visele, temerile, convingerile.. tot ce ne deosebeste si ne individualizeaza in societate. Stiu ca originea cuvantului e din latinescul persona si se refera la masca utilizata de un actor in timpul unei piese - si duce cu gandul la ceea ce vad ceilalti, impresia unei alte persoane despre noi. E posibila si aceasta interpretare, dar eu una.. merg pe prima varianta. Tocmai de aceea, cred ca trebuie sa-mi fac public numele, sa recunosc cine sunt si sa accept. Sa ma accept pe mine, cu calitati si defecte, cu bune si rele, abia apoi sa-i accept pe ceilalti.

"Acceptarea este o comoditate atat de importanta incat unii au numit-o "prima lege a maturizarii personale""
Peter Alexander McWilliams

2 comentarii:

  1. Zilele trecute am vrut sa scriu pe blog. Pana sa ajung la calculator, de-a lungul zilei, m-am tot gandit la sintagme si la constructii cat mai greoaie, astfel incat sa incapsulez si sa abstractizez textul ca pe un TAD. Dar, in momentul in care am deschis Live Writer-ul, m-am oprit. Nu am mai scris nimic. Nu are rost, pe cat de "artistic", pe atat de "perisabil". Si cu gandul ca mai bine stabilesc un "peer-to-peer" in conditia unei "conexiuni favorabile", am aruncat TAD-ul la gunoi...si am ajuns la concluzia ca prefer sa pastrez ganduri pentru cat mai putine persoane, eventual chiar si "numai pentru mine"... Nu am nici interes sa ma argumentez in privinta acestui lucru, asa ca raman in twilight zone for the moment si tac... and it seems i'm gonna stay here for a while...

    RăspundețiȘtergere
  2. A-ţi acorda libertatea de a fi tu insăţi mi se pare cea mai grea provocare pe care o poţi face...(provocarea vine de la tine şi e indreptată tot înspre tine) pt că e ceva ce-ţi "impui" ţie insăţi (o "obligativitate" ce vine din interior, dar nu în sens imperativ, ci ca un act natural), iar ce e mai important înainte de toate e de a te accepta pe tine insăţi (cu visele, ambiţiile pe care le ai, etc), şi abia apoi de a-i accepta pe cei din jurul tău. Şi am ajuns la o concluzie zilele astea...ce e mai important e nu să îi analizezi pe ceilalţi de la distantă, ci să trăieşti între ei, să îi simţi şi să îi accepţi, fără a-i judeca prea aspru de la început, când nu ai avut încă ocazia sa îi cunosti mai bine, să le inţelegi acţiunile şi reacţiile. Iar asta ar însemna să comunicăm mai mult, să fim mai sinceri, mai deschişi unii faţă de ceilalţi...Felicitări pt blog ;)

    RăspundețiȘtergere