Home                Profile                Contact              

joi, 30 aprilie 2009

Liceu

Despre Liceu..sunt multe de spus. E o etapa prin care toti trecem, de maturizare, acceptare si constientizare. Eu am devenit constienta de mine si de oamenii care se afla in jur. Am invatat ca trebuie sa accept multe, desi nu sunt fiinta care sa faca cele mai multe compromisuri. Am invatat ca daca vrei ceva, trebuie sa lupti. Am cunoscut oameni rai, mai egoisti decat mine si mai nefericiti, datorita nemultumirilor constante.

De ce am o parere atat de proasta? Nu stiu. Nu a fost cea mai fericita etapa din viata mea. De atunci m-am, schimbat mult. Cum a inceput totul? Am plecat din Petrosani, orasel de munte, cu mineri, cu posibilitati reduse si am venit la oras, in capitala de judet, Deva - la un liceu mai bun si cu mai multe oportunitati. Asa se spune, cel putin. Aici, a inceput povestea. Nu foarte fericita, nu foarte trista. O poveste ca oricare alta.

Imi amintesc prima zi de scoala. Intrasem cu entuziasm si voie buna pe "portile batranului Decebal" (cliseu) ca sa o cunosc pe diriginta. Era profesoara de fizica, bucuria mea -in generala eram olimpica la fizica si-mi doream sa fac cercetare in fizica pe vremea aia. Cand am vazut-o parea o doamna desavarsita, la brat cu sotul ei, foarte hotarata, directa .. un adevarat om cu caracter. Cu timpul m-am convins ca nu merita apelativul "doamna", iar partea cu caracterul lasa de dorit. E o femeia macinata de ganduri, de probleme si de rautati. In loc sa se bucure de viata, sa o aprecieze si sa incerce sa-si gaseasca locul, cauta mereu nod in papura, e mereu nefericita si nemultumita. Nu pot sa uit de cate ori am auzit ca suntem cei mai rai copii pe care i-a avut, cea mai proasta generatie, ca o facem de rusine si ca nu mai vrea o alta clasa cu un colectiv ca al nostru - de fapt, eram cea mai buna clasa din scoala, nu exista nimeni cu medie sub 9, nimeni cu absente nemotivate -scutirile le aduceu parintii la scoala, intre anumite ore; era un regim destul de strict- pentru ca la sfarsit sa se schimbe discursul, sa se intoarca la 180 grade, ba chiar si sa mai si verse 2 lacrimi dupa noi. Adevarat om de caracter, nu? Credeti ca ne spunea toate cuvintele grele si jignitoare ca sa ne motiveze? Nici vorba, o facea din suflet. Nici nu-si dadea seama ca poate sa raneasca sau sa afecteze pe cineva. Doar ne-a facut pe toate cur_e si ne-a spus ca doar cine nu vrea nu ne are, ca ar trebui sa mergem pe centura, la produs si alte lucruri de genul asta -si asta doar ca cineva a indraznit sa vina cu buricul gol la scoala. Scumpi colegi, va mai amintiti discursul minunatei noastre diriginte? E adevarat, e greu sa fi profesor, sa-ti controlezi nervii si furia, sa nu te descarci pe elevi.. dar daca ai pornit pe calea asta si ai ales profesia asta, trebuie sa te controlezi, sa nu-ti versi amarul pe copii si sa nu dai frau liber nemultumirilor personale pe niste tineri necopti si nevinovati.

Eh.. ce a urmat dupa intalnirea cu diriginta? Intalnirea cu colegii.. Eram cu Ami si abia asteptam sa-i vedem, sa-i cunoastem pe cei cu care urma sa convietuim 4 ani. Pentru ca vrand nevrand, urma sa petrecem 7-8 ore/zi impreuna. Am ajuns printre primele in clasa, ne-am ocupat locuri in banca a 3-a de la geam. Le-am pierdut repede in favoarea primei banci. Normal, tot doamnei diriginte trebuie sa-i multumim. A venit o colega mai codasa sa se planga ca ea nu vede din prima banca, pt ca are ochelari. Intrebata in ce banca ar trebui sa stea, a spus a 3-a. Doamna diriginta a inceput frumos, de la perete : "Fete, nu vreti sa va mutati?" , normal ca nu au vrut.. a urmat randul din mijloc, si aici a fost refuzata. A ajuns la mine si Ami, unde nu a mai fost un "Fete, vreti sa va mutati?" ci un "Mutati-va in prima banca, fete!". Pe un ton imprerativ, care nu lasa loc de comentarii. Destul de trist, nu? Eh.. iaca, am ajuns si in prima banca. Dupa un semestru, Ami a plecat. Am ramas singura in prima banca, banca din fata catedrei. Si uite asa, inca din prima zi, mi-am dat seama cum stau treburile in Decebal.

Colegii nu erau asa de rai. Pareau destul de OK, dar nu ma faceau sa ma simt in largul meu. Eram stingherita.. Cred ca inca sunt atunci cand ma gandesc la ei. Nu m-am adaptat destul de bine. Ei erau un grup, se stiau ba din Decebal -majoritatea facusera generala in Decebal- ba din oras, ca Deva nu e chiar cel mai mare oras. Venita din afara, destul de timida pe vremea aceea si foarte sfioasa, nu am stiut sa-mi croiesc drum spre ei, sa ma fac inteleasa si auzita. Ei au incercat uneori sa ma inteleaga, sa ma cunoasca, dar cred ca .. nu am reusit sa ne acomodam unii cu altii prea repede. Am avut si conflicte. neintelegeri, ca asa-i intre copii. Intr-a 12-a toate s-au rezolvat si au trecut, dar.. a fost destul de aiurea. Am refuzat sa merg la chefuri cu ei, pt ca nu sunt genul de "party girl", pentru ca nu-mi place sa dansez (de fapt, dansul e cel mai mare complex al meu - nu cred ca am sa reusesc sa trec peste vreodata), pentru ca nu am ureche muzicala si nu sunt in stare sa aplaud pe o melodie, pt ca pur si simplu nu imi plac chefurile. Mai ales pe vremea aia, cand cel mai tare era sa bei fara masura, sa te imbeti si sa vomiti.. sa nu mai stii pe ce lume esti. Iar asta m-a indepartat si mai tare de colegii mei. Mi-am petrecut mare parte din liceu izolata, in fata calculatorului. Nu mi-a prins rau, dar nu cred ca m-a facut foarte fericita. Nu, nu stiu daca am fost fericita sau nefricita, pt ca am incercat mereu mi-am impus ca sunt fericita, ca asa vreau, ca asa e cel mai bine pt mine. Si cu asta in minte, m-au autosugestionat si nu am fost suparata sau dezamagita. Am avut si prieteni, putin, dar totusi, erau. M-am considerat o inadaptata inainte sa vin la facultate. Credeam ca nu am locul meu, ca sunt o singuratica si ca poate ar fi trebuit sa ma nasc in salbaticie. Nu pot decat sa le multumesc celor care erau langa mine si m-au sustinut, incurajat si facut liceul o perioada mai frumoasa. Ma bucur ca am reusit sa merg in excursie in Grecia, cu cei de la alt liceu si sa ma adaptez acolo...

Credeti ca e usor sa rezumi 4 ani? Mai am atat de multe de spus, atatea amintiri, atatea ganduri. Sunt atatea persoane pe care vreau sa le mentionez..

-Va urma-

3 comentarii:

  1. am mari mustrari de constiinta pt ca din cauza serviciului nu am fost in stare la vremea aceea sa te inteleg si sa incerc sa fiu mai aproape de tine !
    scuzele sunt tardive, la fel si parerile de rau, dar cred ca ma poti ierta...
    stiam ca ceva nu este in ordine, dar nici tu nu ai zis raspicat si nici eu nu am incercat sa-mi fac timp sa te inteleg ...
    daca ar fi sa o luam de la capat nu as mai face asta... si crede-ma imi pare sincer rau !
    acum ca nu esti acasa realizez cat de tare am gresit si mi-as dori sa dau timpul inapoi... sa fiu langa tine in fiecare clipa , cu riscul de a te sufoca cu prezenta mea... si sa nu-mi pese de cariera , de servici, ci doar de familia mea !
    vreau sa sti ca te iubesc din toata inima, iar in acel moment am crezut ca daca iti ofer tot ce-ti doresti (material) poti fi fericita, si in acest fel incercam sa compensez lipsa de acasa si lipsa de rabdare in a te asculta !
    iarta-ma.... daca poti !

    RăspundețiȘtergere
  2. consider ca postul dianei vorbeste pentru multi dintre noi....cred ca este o problema de asteptari si de dezamagiri in asteptari...dar life goes on/ la vie continue...sa nu regretam ce a fost ci ceea ce nu a fost, sa tragem invataminte si sa ne bucuram de la vie. Gros bisous chers ex-Decebalisti!...-"si clopotelul suna pentru ultima oara.."..raspuns: "La dracu":))

    RăspundețiȘtergere
  3. Promit ca scriu zilele astea continuarea. Sper sa fie intr-o nota mai optimista. Oricum, sunt atatea de spus... revin - desi nu au fost asa multe evenimente marcante, e totusi vorba de 4 ani. :)

    RăspundețiȘtergere