Am 5 invitatii disponibile pt Google Wave. Daca cineva doreste, lasati un comment sau trimiteti un mail.
Update: Am avut.. s-au terminat.
luni, 19 octombrie 2009
Google Wave
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Singuratatea
Sunt o persoana singuratica. De mica am fost asa. Retrasa, timida, la locul meu. Mereu mi-a placut sa fiu singura, in lumea mea, cu gandurile mele, departe de lume. Am invatat sa citesc foarte repede, cu mult inainte sa merg la scoala. Si preferam sa ma ingrop in lectura unei carti decat sa ies afara, sa ma joc cu copii, in fata blocului.
Am invatat destul de repede ca oamenii sunt rai si ca nu vreau sa am de-a face cu multi dintre ei. Nu-mi pare rau pentru asta. Am suferit mai putin asa. M-am protejat de unele suferite inutile. Poate am crescut prea repede. Poate nu. Nu stiu.
Singuratatea care m-a inconjurat (sau cu care m-am inconjurat) s-a accentuat cu mutarea. Si m-am mutat de cateva ori in decursul a 20 de ani. Am plecat la sfarsitul clasei a 8-a, spre resedinta de judet. La oras mai mare, liceu mai bun. Poate nu neaparat mai bun, dar care se dorea a avea pretentii. Despre experienta asta am scris aici. O parte cel putin. Apoi, dupa inca 4 ani, am venit la facultate. Aici lucrurile s-au schimbat radical. Am ramas aceeasi persoana singuratica, dar inconjurata de lume. Sunt inca. Nu pot spune ca nu ma simt bine inconjurata de lume. Imi place sa vorbesc - sa ma aud vorbind, sa comunic. Dar imi place ca am coltisorul meu si ma pot retrage oricand imi doresc. Pot sa plec, sa fug... sa ma izolez, cand am nevoie. Apoi s-a mutat familia din Deva. Si acasa a ramas doar familia. Nu si cunostintele, nu fostii colegi. Nu si altcineva cunoscut. Sau foarte putini cunoscuti.
La facultate, in Cluj, am cunoscut multi oameni. Multi oameni care au ajuns sa-mi fie dragi. Si pe care ma bucur sa-i am aproape. Sau departe. Dar aici, langa mine, cand am nevoie. Desi nu ma bazez pe ei. Sau incerc sa nu. Totusi, am asteptari de la ei, de la toti cei din jurul meu. Mai mari sau mai mici. Stiu ca e o greseala, stiu de cele mai multe ori sufar nu din cauza celor din jur, ci din cauza asteptarilor mele. Pentru ca imi doresc lucruri care nu se intampla. Pentru ca vreau ca ei sa stie ca asa trebuie. Sau ca asa e frumos. Sau ca asa.. vreau eu, in egoismul meu. Adica asa, pur si simplu. Si ma astept sa reactioneze cumva. Sa dea din cand in cand un semn de viata, sa-mi spuna 2-3 vorbe la nush cat timp, sa ne vedem cand putem. Sa... ceva. Daca nu, sunt dezamagita. Am scris si despre asta. Despre dezamagiri. Multe si marunte. E cuvantul care apare cel mai des intre taguri. Alaturi de Cluj. Asta pentru ca pot sa fiu destul de categorica. Pentru ca pot sa ma motivez sa nu mai vorbesc cu cineva perioade indelungate de timp sau sa rup total unele legaturi, de la chestii micute. Pentru ca am destul de multa ambitie si vointa sa fac asta, indiferent cat de mult sufar sau cat de rau imi pare dupa cineva. Nu sunt persoana care sa faca multe compromisuri. Nu cedez prima, datorita unui orgoliu imens. Poate pierd, poate nu. Dar asa sunt. Si ma astept ca lumea sa stie, sau sa ma intrebe. Pentru ca daca sunt intrebata, spun. Am invatat sa vorbesc despre mine mai mult decat inainte. Mai mult decat ar trebui...
Am pierdut persoane dupa care inca plang. Imi lipsesc oameni care nu vor afla cat de mult imi lipsesc sau ce am simtit pentru ei, datorita unei incapatanari poate stupide, poate nu. Si toate astea le tin in mine si pentru mine. Si nu vor cunoaste lumina zilei decat atunci cand voi fi complet vindecata si nepasatoare. Iar cand se va intampla asta, nu va mai conta si iar nu vor fi spuse multe.
Si peste toate micile si marile dezamagiri, am sa trec cumva. Am sa ma regasesc si am sa pornesc din nou, cu optimism, spre alti oameni. Spre alte povesti, spre alte vise, spre alte asteptari. Poate aceleasi asteptari, de fapt... Toate astea fac parte din mine si din cine sunt eu. Si inca nu-mi doresc sa ma schimb.
Singuratatea care m-a inconjurat (sau cu care m-am inconjurat) s-a accentuat cu mutarea. Si m-am mutat de cateva ori in decursul a 20 de ani. Am plecat la sfarsitul clasei a 8-a, spre resedinta de judet. La oras mai mare, liceu mai bun. Poate nu neaparat mai bun, dar care se dorea a avea pretentii. Despre experienta asta am scris aici. O parte cel putin. Apoi, dupa inca 4 ani, am venit la facultate. Aici lucrurile s-au schimbat radical. Am ramas aceeasi persoana singuratica, dar inconjurata de lume. Sunt inca. Nu pot spune ca nu ma simt bine inconjurata de lume. Imi place sa vorbesc - sa ma aud vorbind, sa comunic. Dar imi place ca am coltisorul meu si ma pot retrage oricand imi doresc. Pot sa plec, sa fug... sa ma izolez, cand am nevoie. Apoi s-a mutat familia din Deva. Si acasa a ramas doar familia. Nu si cunostintele, nu fostii colegi. Nu si altcineva cunoscut. Sau foarte putini cunoscuti.
La facultate, in Cluj, am cunoscut multi oameni. Multi oameni care au ajuns sa-mi fie dragi. Si pe care ma bucur sa-i am aproape. Sau departe. Dar aici, langa mine, cand am nevoie. Desi nu ma bazez pe ei. Sau incerc sa nu. Totusi, am asteptari de la ei, de la toti cei din jurul meu. Mai mari sau mai mici. Stiu ca e o greseala, stiu de cele mai multe ori sufar nu din cauza celor din jur, ci din cauza asteptarilor mele. Pentru ca imi doresc lucruri care nu se intampla. Pentru ca vreau ca ei sa stie ca asa trebuie. Sau ca asa e frumos. Sau ca asa.. vreau eu, in egoismul meu. Adica asa, pur si simplu. Si ma astept sa reactioneze cumva. Sa dea din cand in cand un semn de viata, sa-mi spuna 2-3 vorbe la nush cat timp, sa ne vedem cand putem. Sa... ceva. Daca nu, sunt dezamagita. Am scris si despre asta. Despre dezamagiri. Multe si marunte. E cuvantul care apare cel mai des intre taguri. Alaturi de Cluj. Asta pentru ca pot sa fiu destul de categorica. Pentru ca pot sa ma motivez sa nu mai vorbesc cu cineva perioade indelungate de timp sau sa rup total unele legaturi, de la chestii micute. Pentru ca am destul de multa ambitie si vointa sa fac asta, indiferent cat de mult sufar sau cat de rau imi pare dupa cineva. Nu sunt persoana care sa faca multe compromisuri. Nu cedez prima, datorita unui orgoliu imens. Poate pierd, poate nu. Dar asa sunt. Si ma astept ca lumea sa stie, sau sa ma intrebe. Pentru ca daca sunt intrebata, spun. Am invatat sa vorbesc despre mine mai mult decat inainte. Mai mult decat ar trebui...
Am pierdut persoane dupa care inca plang. Imi lipsesc oameni care nu vor afla cat de mult imi lipsesc sau ce am simtit pentru ei, datorita unei incapatanari poate stupide, poate nu. Si toate astea le tin in mine si pentru mine. Si nu vor cunoaste lumina zilei decat atunci cand voi fi complet vindecata si nepasatoare. Iar cand se va intampla asta, nu va mai conta si iar nu vor fi spuse multe.
Si peste toate micile si marile dezamagiri, am sa trec cumva. Am sa ma regasesc si am sa pornesc din nou, cu optimism, spre alti oameni. Spre alte povesti, spre alte vise, spre alte asteptari. Poate aceleasi asteptari, de fapt... Toate astea fac parte din mine si din cine sunt eu. Si inca nu-mi doresc sa ma schimb.
joi, 8 octombrie 2009
Oribil
Mi-e frig, desi ard toata. Am febra. Si ma simt oribil. Ma doare gatul. Si capul. Si camera se invarte cu mine.
Dar o sa-mi revin curand, sper. Am baut mult ceai. Cu miere si lamaie. Si m-am ars. Ca eu nu stiu ca apa luata de pe foc e fierbinte si trebuie lasata sa se raceasca. Nu, nici macar asta nu am invatat in 21 de ani. Presimt ca si daca viitoare cand imi fac ceai am sa uit si am sa am aceeasi problema. Am luat si paracetamoale, si alte chestii de genul, dar vad ca nu merge asa. Tre' sa trec pe antibiotice. Maine. Mi-e groaza ca tre' sa ies din casa si sa merg la farmacie. Stiu ca e aproape, la nici 5 minute distanta, dar tot groaza mi-e. Pana maine, poate ma simt mai bine. Stiu ca ma amagesc singura si ca e nevoie de cel putin 3 zile de antibiotice pana sa ma simt rezonabil, dar nu conteaza. Vreau sa sper!
Asa ca-mi urez multa sanatate. Si voua la fel. Si o seara mai buna decat a mea...
Dar o sa-mi revin curand, sper. Am baut mult ceai. Cu miere si lamaie. Si m-am ars. Ca eu nu stiu ca apa luata de pe foc e fierbinte si trebuie lasata sa se raceasca. Nu, nici macar asta nu am invatat in 21 de ani. Presimt ca si daca viitoare cand imi fac ceai am sa uit si am sa am aceeasi problema. Am luat si paracetamoale, si alte chestii de genul, dar vad ca nu merge asa. Tre' sa trec pe antibiotice. Maine. Mi-e groaza ca tre' sa ies din casa si sa merg la farmacie. Stiu ca e aproape, la nici 5 minute distanta, dar tot groaza mi-e. Pana maine, poate ma simt mai bine. Stiu ca ma amagesc singura si ca e nevoie de cel putin 3 zile de antibiotice pana sa ma simt rezonabil, dar nu conteaza. Vreau sa sper!
Asa ca-mi urez multa sanatate. Si voua la fel. Si o seara mai buna decat a mea...
vineri, 2 octombrie 2009
joi, 1 octombrie 2009
Scrisoare de dragoste
Azi ne regasim, dupa destul de mult timp. Imi era dor de tine. Iti simteam lipsa. Ai devenit o parte din mine si absenta ta se simte. Esti mereu acelasi, si totusi mereu altul. Reusesti sa ma surprinzi, sa ma bucuri si totusi sa ma intristezi. Imi trezesti sentimente contradictorii. Ma faci sa uit esentialul si sa suprind detaliile. Pierd viziunea de ansamblu.
Ma asteptam sa fii mai rece avand in vedere perioada prin care trecem, dar nu. Ai fost destul de cald cu mine. La fel de cald si prietenos ca ultima data cand te-am vazut. Mi-ai aruncat priviri reci la inceput, dar ti-ai revenit pe parcurs.
Imi pare rau ca am amanat revederea atat de mult timp, dar am vrut sa am timp sa ma bucur de tine pe indelete. Mi-am dorit sa te privesc din nou, sa te vad, sa te simt, sa te miros. Si acum, te iubesc ca la inceput. Vom avea destul timp de petrecut impreuna, sa ne cunoastem mai bine si sa ne plictisim unul pe altul, ca pana acum.
Nu te-ai schimbat atat de tare. Esti la fel de hotarat, lupti pentru cauzele in care crezi. M-ai impresionat azi cu tinuta ta roz, imi pare rau ca nu am avut aparatul foto, sa te surprind cu noile hainute. Stiu ca nu ai sa le mai imbraci decat anul viitor, cand va fi din nou ziua mondiala impotriva cancerului la san. Stiu ca esti agitat, chiar si noaptea. Nu ai pic de liniste. Mereu te gandesti ce sa mai faci pt cei din jur, ce sa le mai oferi, cu ce sa-i mai bucuri. Si vor fi evenimente destule luna aceasta, te-ai pregatit bine. Pentru toate gusturile. Ai expozitii, ai petreceri, ai spectacole de teatru, opera, concerte. Oferi totul si totusi nu primesti prea multe. Lumea nu te respecta. Arunca cu tot felul de obiecte in tine, te raneste, te murdareste.
Nu ar trebui sa fi atat de bun si iertator, Clujule. Tu le pui atatea la dispozitie si ei?...
Imi pare rau ca am amanat revederea atat de mult timp, dar am vrut sa am timp sa ma bucur de tine pe indelete. Mi-am dorit sa te privesc din nou, sa te vad, sa te simt, sa te miros. Si acum, te iubesc ca la inceput. Vom avea destul timp de petrecut impreuna, sa ne cunoastem mai bine si sa ne plictisim unul pe altul, ca pana acum.
Nu te-ai schimbat atat de tare. Esti la fel de hotarat, lupti pentru cauzele in care crezi. M-ai impresionat azi cu tinuta ta roz, imi pare rau ca nu am avut aparatul foto, sa te surprind cu noile hainute. Stiu ca nu ai sa le mai imbraci decat anul viitor, cand va fi din nou ziua mondiala impotriva cancerului la san. Stiu ca esti agitat, chiar si noaptea. Nu ai pic de liniste. Mereu te gandesti ce sa mai faci pt cei din jur, ce sa le mai oferi, cu ce sa-i mai bucuri. Si vor fi evenimente destule luna aceasta, te-ai pregatit bine. Pentru toate gusturile. Ai expozitii, ai petreceri, ai spectacole de teatru, opera, concerte. Oferi totul si totusi nu primesti prea multe. Lumea nu te respecta. Arunca cu tot felul de obiecte in tine, te raneste, te murdareste.
Nu ar trebui sa fi atat de bun si iertator, Clujule. Tu le pui atatea la dispozitie si ei?...
duminică, 13 septembrie 2009
vineri, 11 septembrie 2009
Inspiratie
...Sau lipsa ei.
Am promis acum doua zile ca am sa scriu zilnic timp de aproximativ o luna pe blog. Greu. Foarte greu. Vad ca blogareala numai de dragul blogarelii nu merge la mine. Nu pot sa scriu la comanda. Imi trebuie rabdare si chef. Si nu le am. Pe nici unele. In plus, am si o stare destul de aiurea, de agitatie si neliniste al carei motiv nu il cunosc. Sunt sacaita. Si parca lumea din jurul meu imi alimenteaza starea asta de ciufuzenie.
Am promis acum doua zile ca am sa scriu zilnic timp de aproximativ o luna pe blog. Greu. Foarte greu. Vad ca blogareala numai de dragul blogarelii nu merge la mine. Nu pot sa scriu la comanda. Imi trebuie rabdare si chef. Si nu le am. Pe nici unele. In plus, am si o stare destul de aiurea, de agitatie si neliniste al carei motiv nu il cunosc. Sunt sacaita. Si parca lumea din jurul meu imi alimenteaza starea asta de ciufuzenie.
Intrebam un prieten despre ce sa scriu. Foarte fain si spontan tipul - "scrie despre ce-ti vine". Apa' asta-i problema. Ca nu-mi vine. Ca de mi-ar veni, ar fi foarte tare si m-as bucura. Ca parca prea nu e stilul meu sa scriu numai de dragul de a scrie si de a abera fara sens. Da' hai ca merge. Daca trebuie, trebuie. (Cred ca voi abandona ideea zilele urmatoare). Pornesc astfel in cautarea inspiratiei...
De fapt, ce e inspiratia? De unde vine ea? Inspiratia tine de creatie, nu? De nou, de original si.. de fiecare persoana in parte. Inspiratia apare cand te astepti mai putin, din cele mai marunte lucruri. O floare, o albina, o umbra, toate te pot face sa vibrezi. Sa simti. Un miros, un sunet, o textura iti pot face imaginatia sa zburde si sa ajunga atat mai departe... Ramane problema exprimarii celor traite. Fiecare se exprima altfel. Compozitorul cauta sunetele cele mai alese, scriitorul isi alege metaforele cu grija, pictorul combina nuante pana le nimereste pe cele potrivite. Iar rezultatul creatiei lor, inspira apoi alti oameni. Ne sunt insuflate ganduri diverse, idei.. idei care la randul lor, odata exprimate, pot naste alte idei, pot face alti oameni sa vibreze si sa creeze, sa.. sa viseze. Iar visele au o putere deosebita. Sunt ca un foc care mistuie. Unii oameni isi urmeaza visul cu orice pret. Caractere puternice, vointe de fier, sunt de neoprit din drumul lor. Altii, isi adapteaza visele la nevoile proprii, la realitatea care-i inconjoara. Sunt flexibili, pot schimba un vis cu altul, o idee in alta...
Si uite asa, de la inspiratie se ajunge la vise, de la vise la caractere.. si probabil s-ar putea continua mult. Pentru ca o idee, naste alta idee. Si pentru ca inspiratia e in jurul nostru. Trebuie doar sa stim in ce o putem gasi. Pentru ca, de fapt, inspiratia e in noi. E ceea ce se petrece cand sufletul nostru tresare, vibreaza, reactioneaza. E cea care ne da idei, cea care ne impinge sa visam si care ne da forta sa ne urmam visele.
Aveti aici si o idee foarte faina vis-s-vis de creativitate si inspiratie.
De fapt, ce e inspiratia? De unde vine ea? Inspiratia tine de creatie, nu? De nou, de original si.. de fiecare persoana in parte. Inspiratia apare cand te astepti mai putin, din cele mai marunte lucruri. O floare, o albina, o umbra, toate te pot face sa vibrezi. Sa simti. Un miros, un sunet, o textura iti pot face imaginatia sa zburde si sa ajunga atat mai departe... Ramane problema exprimarii celor traite. Fiecare se exprima altfel. Compozitorul cauta sunetele cele mai alese, scriitorul isi alege metaforele cu grija, pictorul combina nuante pana le nimereste pe cele potrivite. Iar rezultatul creatiei lor, inspira apoi alti oameni. Ne sunt insuflate ganduri diverse, idei.. idei care la randul lor, odata exprimate, pot naste alte idei, pot face alti oameni sa vibreze si sa creeze, sa.. sa viseze. Iar visele au o putere deosebita. Sunt ca un foc care mistuie. Unii oameni isi urmeaza visul cu orice pret. Caractere puternice, vointe de fier, sunt de neoprit din drumul lor. Altii, isi adapteaza visele la nevoile proprii, la realitatea care-i inconjoara. Sunt flexibili, pot schimba un vis cu altul, o idee in alta...
Si uite asa, de la inspiratie se ajunge la vise, de la vise la caractere.. si probabil s-ar putea continua mult. Pentru ca o idee, naste alta idee. Si pentru ca inspiratia e in jurul nostru. Trebuie doar sa stim in ce o putem gasi. Pentru ca, de fapt, inspiratia e in noi. E ceea ce se petrece cand sufletul nostru tresare, vibreaza, reactioneaza. E cea care ne da idei, cea care ne impinge sa visam si care ne da forta sa ne urmam visele.
Aveti aici si o idee foarte faina vis-s-vis de creativitate si inspiratie.
joi, 10 septembrie 2009
Blog de Oro
Patru Acte mi-a facut onoarea de a-mi acorda distinctia de "Blog de Oro". Ii multumesc mult de tot. Sunt extrem de incantata de acest premiu.
Am sa continui obiceiul si am sa:
Premiul merge, in ordine aleatoare, la:
miercuri, 9 septembrie 2009
Primul loc de munca
Imi propun de ceva vreme sa scriu pe blog, dar nu pot. Lipsa timpului ma omoara. Si imi e dor de blog*, m-am obisnuit cu el. Pe aici imi expun frustrarile, obsesiile, momentele de dezamagire si fericire... am si momente de autoanaliza...
Si timpul.. unde fuge timpul? Am vazut cum e sa nu mai ai timp de nimic. Cum e sa lucrezi de dimineata pana seara, sa stai in fata unui ecran si sa-ti fuga ochii, sa nu ai spor, sa nu ai inspiratie, sa mearga toate rau.
Si timpul.. unde fuge timpul? Am vazut cum e sa nu mai ai timp de nimic. Cum e sa lucrezi de dimineata pana seara, sa stai in fata unui ecran si sa-ti fuga ochii, sa nu ai spor, sa nu ai inspiratie, sa mearga toate rau.
Am vazut si ca productivitatea mea cea mai mare e dimineata. Ca atunci dau eu randament, ca sunt in stare sa lucrez si bine si cu spor, dar doar dimineata. Si nu 8-9-10 ore. Ci maxim patru. Acomodarea cu programul de 8-9-10 ore a fost criminala. Iar cand in sfarsit m-am obisnuit, s-a terminat. S-a terminat practica. Si nu mi-a parut rau ca ma mai pot bucura de o luna de vacanta. Probabil ultima. Si cand ma gandesc ca voi face asta pana la 60 de ani... Chiar asa mult? Trist.
Am invatat multe. A fost o experienta noua. O perioada cu bune si rele. Am castigat experienta. Si am cunoscut oameni noi. Oameni care m-au impresionat si de la care as avea ce sa invat. Oameni tineri, frumosi, buni, capabili, competenti... care m-ar putea ajuta sa cresc. Cu care se poate vorbi pe mai multe teme, nu doar despre serviciu. Am vazut ca nu sunt atat de entuziasmata ca ei si m-am gandit ca probabil am o problema. Sau probabil ca nu. Probabil ca ei s-au obisnuit deja. Eu am reusit abia spre sfarsit. Inceputul a fost criminal. Ajungeam acasa si nu eram in stare sa fac nimic. Ma asezam pe canapea si imi era greu sa ma ridic sa ajung in bucatarie, sa mananc. Nu am mai vrut sa aud de calculator apoi. De stat pe mess, de citit mailuri, de bloguit - de nimic ce implica calculatorul. Pana si sunetul ventilatorului a ajuns sa ma deranjeze. Muzica ma deranja. Linistea, la fel. Nu-mi mai gaseam locul. Si trebuia sa plec de acasa. Trebuia sa ies din mediul acela, unde nu ma atragea decat patul si care ar fi putut sa devina bolnavicios. Si plecam. Ma duceam, contrar obiceiului meu, pe jos. Si ajungeam.. unde ajungeam.
Clujul continua sa fie pentru mine un refugiu, un loc unde ma bucur pur si simplu si unde gasesc mereu ceva nou, placut, care ma atrage si ma incanta. L-am redescoperit cu ocazia plimbarilor lungi, la fel de incantator, de linistitor si de agitat in acelasi timp.
Simteam "nevoia de oameni" si totusi imi doream sa fiu singura. Asa ca agitatia din jurul meu era buna. Pana la un punct. In functie de ceea ce ai nevoie, alegi diferite zone. Uneori ma cuprindea singuritatea si trebuia sa ies din starea care nu aducea nimic bun. Alteori asa-mi limpezeam gandurile. Dupa orele petrecute la birou, eram atat de incarcata, de uzata parca, desi nu era chiar atat de mult si de complicat. Nu-mi explic nici acum de ce ma simteam asa. De ce totul era atat de negru. Imi placea si nu prea ceea ce faceam. Ma bucuram sa invat unele lucruri noi. Sa fac diferite taskuri. Sa iau contact cu alte tehnologii. Sa invat si sa experimentez.
Privind inapoi, a fost o experienta. Ca orice experienta, a avut si plusuri si minusuri. Trebuie doar sa invat sa le observ pe amandoua, sa le asez in balanta si sa incerc sa echilibrez, chiar sa ies pe plus cu cele bune. Asta pentru binele meu. Pentru ca o viata intreaga voi lucra si trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul, sa incerc sa fac totul cat mai placut posibil...
* Si ca o promisiune, pana la 1 octombrie voi scrie zilnic pe blog. Pentru ca-mi place. Pentru ca am ce spune. Pentru a recupera momentele pierdute.
Am invatat multe. A fost o experienta noua. O perioada cu bune si rele. Am castigat experienta. Si am cunoscut oameni noi. Oameni care m-au impresionat si de la care as avea ce sa invat. Oameni tineri, frumosi, buni, capabili, competenti... care m-ar putea ajuta sa cresc. Cu care se poate vorbi pe mai multe teme, nu doar despre serviciu. Am vazut ca nu sunt atat de entuziasmata ca ei si m-am gandit ca probabil am o problema. Sau probabil ca nu. Probabil ca ei s-au obisnuit deja. Eu am reusit abia spre sfarsit. Inceputul a fost criminal. Ajungeam acasa si nu eram in stare sa fac nimic. Ma asezam pe canapea si imi era greu sa ma ridic sa ajung in bucatarie, sa mananc. Nu am mai vrut sa aud de calculator apoi. De stat pe mess, de citit mailuri, de bloguit - de nimic ce implica calculatorul. Pana si sunetul ventilatorului a ajuns sa ma deranjeze. Muzica ma deranja. Linistea, la fel. Nu-mi mai gaseam locul. Si trebuia sa plec de acasa. Trebuia sa ies din mediul acela, unde nu ma atragea decat patul si care ar fi putut sa devina bolnavicios. Si plecam. Ma duceam, contrar obiceiului meu, pe jos. Si ajungeam.. unde ajungeam.
Clujul continua sa fie pentru mine un refugiu, un loc unde ma bucur pur si simplu si unde gasesc mereu ceva nou, placut, care ma atrage si ma incanta. L-am redescoperit cu ocazia plimbarilor lungi, la fel de incantator, de linistitor si de agitat in acelasi timp.
Simteam "nevoia de oameni" si totusi imi doream sa fiu singura. Asa ca agitatia din jurul meu era buna. Pana la un punct. In functie de ceea ce ai nevoie, alegi diferite zone. Uneori ma cuprindea singuritatea si trebuia sa ies din starea care nu aducea nimic bun. Alteori asa-mi limpezeam gandurile. Dupa orele petrecute la birou, eram atat de incarcata, de uzata parca, desi nu era chiar atat de mult si de complicat. Nu-mi explic nici acum de ce ma simteam asa. De ce totul era atat de negru. Imi placea si nu prea ceea ce faceam. Ma bucuram sa invat unele lucruri noi. Sa fac diferite taskuri. Sa iau contact cu alte tehnologii. Sa invat si sa experimentez.
Privind inapoi, a fost o experienta. Ca orice experienta, a avut si plusuri si minusuri. Trebuie doar sa invat sa le observ pe amandoua, sa le asez in balanta si sa incerc sa echilibrez, chiar sa ies pe plus cu cele bune. Asta pentru binele meu. Pentru ca o viata intreaga voi lucra si trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul, sa incerc sa fac totul cat mai placut posibil...
* Si ca o promisiune, pana la 1 octombrie voi scrie zilnic pe blog. Pentru ca-mi place. Pentru ca am ce spune. Pentru a recupera momentele pierdute.
vineri, 7 august 2009
Meditatie
Mi-e somn. Ma doare. Vreau sa visez..
E o senzatie ciudata, o stare de neliniste si totusi de pace. Vad cerul atat de negru si de jos. Norii apasa peste oras. Asteptarea ploii ma oboseste. Durerea e tot mai slaba, dar nu dispare.. Gandurile se invart in cerc, ratacesc, cauta ceva ce nu apare. Nu pot sa ma concentrez la nimic. Linistea din camera ma cuprinde. Oboseala joaca si ea un rol important. E destul de racoare. Nu ma imbrac, nu inchid geamul... las racoarea sa ma cuprinda. Incerc sa descriu starea in care ma aflu in timp ce o traiesc, sa zugravesc fiecare emotie si gand. Nu e usor. Abandonez, cred. Nu pot sa ma mai lupt cu mine. Si de fapt, pentru ce ma lupt cu mine?
E o senzatie ciudata, o stare de neliniste si totusi de pace. Vad cerul atat de negru si de jos. Norii apasa peste oras. Asteptarea ploii ma oboseste. Durerea e tot mai slaba, dar nu dispare.. Gandurile se invart in cerc, ratacesc, cauta ceva ce nu apare. Nu pot sa ma concentrez la nimic. Linistea din camera ma cuprinde. Oboseala joaca si ea un rol important. E destul de racoare. Nu ma imbrac, nu inchid geamul... las racoarea sa ma cuprinda. Incerc sa descriu starea in care ma aflu in timp ce o traiesc, sa zugravesc fiecare emotie si gand. Nu e usor. Abandonez, cred. Nu pot sa ma mai lupt cu mine. Si de fapt, pentru ce ma lupt cu mine?
Ma gandesc la oameni. La comportament. La reactii. Diferite situatii, diferite persoane si personalitati, temperamente diferite, reactii dintre cele mai diverse. De suntem atat de complicati? De ce trebuie sa interpretam totul? Uneori lucrurile sunt atat de simple incat trebuie sa le complicam... inutil si cu consecinte diverse.
De fapt, mie-mi plac lucrurile alambicate. Imi place sa ma complic inutil. Sa rezolv.. mistere si enigme, chiar daca sunt fabricate de mine. Imi place sa spun lucruri cu dublu sens, sa fac aluzii, sa interpretez, sa fac pauze cand vorbesc. Tacerea poate sa insemne atat de multe. Uneori mai mult decat cuvintele. Mai ales pauzele puse cu atentie.. E un joc. Un joc al cuvintelor si al absentei lor. Pentru ca limba noastra se poate interpreta. Nu e o "limba de lemn". E vie, plina de pasiune si putere, insuficient cunoscuta si folosita de romani.
Sunt o fire complexa si imi place sa cred ca ma cunosc destul de bine. Stiu ca am toane, stiu ca sunt greu de suportat si inteles. Am o personalitate destul de puternica. Cand nu imi convine ceva, reactionez. Diferit, in f-tie de caz si de persoanele implicate. Nu imi place sa supar pe nimeni. Sunt diplomata, adica spun chestii neplacute intr-un fel frumos. Imi place sa ma contrazic doar de dragul unei argumentari, de dragul prezentarii unui punct de vedere. Ma incapatanez uneori pe cate o chestie si nu mai poate nimeni sa-mi scoata ideea din cap, chiar daca argumentele sunt perfect rationale si logice. Imi place sa am dreptate. Se intampla sa gresesc, sa stiu asta, dar sa nu recunosc. Se intampla si sa-mi asum greseli care nu-mi apartin, doar ca sa.. fie bine. Sunt "invechita", am convingeri care sunt demodate. Stiu asta, dar imi place situatia asa cum e. Am o putere mare de convingere. Sau poate perseverenta e cea care ma ajuta?...
Vad ca norii se incapataneaza sa ramana deasupra orasului si o stare de incertitudine persista. Vine sau nu vine ploaia? Incepe vantul sa bata si-i duce in excursie in alte locuri? O sa ploua sigur. Doar ca nu se stie cand.
Imi amintesc acum de cartea care ma astepta pe birou. Paler. Trag de ea de ceva vreme si inca nu am reusit sa o termin. Simt ca trebuie sa-i acord multa atentie. Poate putin mai multa decat sunt dispusa sa dau si de asta o lungesc atat...
Cred ca ma indrept spre ea...
Va las in companiei Enyei.
De fapt, mie-mi plac lucrurile alambicate. Imi place sa ma complic inutil. Sa rezolv.. mistere si enigme, chiar daca sunt fabricate de mine. Imi place sa spun lucruri cu dublu sens, sa fac aluzii, sa interpretez, sa fac pauze cand vorbesc. Tacerea poate sa insemne atat de multe. Uneori mai mult decat cuvintele. Mai ales pauzele puse cu atentie.. E un joc. Un joc al cuvintelor si al absentei lor. Pentru ca limba noastra se poate interpreta. Nu e o "limba de lemn". E vie, plina de pasiune si putere, insuficient cunoscuta si folosita de romani.
Sunt o fire complexa si imi place sa cred ca ma cunosc destul de bine. Stiu ca am toane, stiu ca sunt greu de suportat si inteles. Am o personalitate destul de puternica. Cand nu imi convine ceva, reactionez. Diferit, in f-tie de caz si de persoanele implicate. Nu imi place sa supar pe nimeni. Sunt diplomata, adica spun chestii neplacute intr-un fel frumos. Imi place sa ma contrazic doar de dragul unei argumentari, de dragul prezentarii unui punct de vedere. Ma incapatanez uneori pe cate o chestie si nu mai poate nimeni sa-mi scoata ideea din cap, chiar daca argumentele sunt perfect rationale si logice. Imi place sa am dreptate. Se intampla sa gresesc, sa stiu asta, dar sa nu recunosc. Se intampla si sa-mi asum greseli care nu-mi apartin, doar ca sa.. fie bine. Sunt "invechita", am convingeri care sunt demodate. Stiu asta, dar imi place situatia asa cum e. Am o putere mare de convingere. Sau poate perseverenta e cea care ma ajuta?...
Vad ca norii se incapataneaza sa ramana deasupra orasului si o stare de incertitudine persista. Vine sau nu vine ploaia? Incepe vantul sa bata si-i duce in excursie in alte locuri? O sa ploua sigur. Doar ca nu se stie cand.
Imi amintesc acum de cartea care ma astepta pe birou. Paler. Trag de ea de ceva vreme si inca nu am reusit sa o termin. Simt ca trebuie sa-i acord multa atentie. Poate putin mai multa decat sunt dispusa sa dau si de asta o lungesc atat...
Cred ca ma indrept spre ea...
Va las in companiei Enyei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
